Mergeam lălîi, cu toamna prea repede în nări, tînjind la soarele de ieri, rușinată de toată apăsarea asta, de faptul că-s așa de luni, mîhnită, obosită, cu capul plecat, posomorîtă de-a dreptul, fără s-aștept ceva să-mi schimbe starea, dezamăgită totuși pe-undeva că drumul meu, același de fiecare zi, nu are azi cu ce să mă surprindă.
Aproape de casă, pe trotuar, în fața mea, trei băieți pe biciclete. ”Să aibă nouă-zece ani”, mi-am spus, dînd să mă feresc din calea lor, joacă-obișnuită.
”Veniți să luăm?”, aud, aproape șoptit, conspirativ, vocea unuia dintre ei, aflat mai deoparte.
”Nu… nu venim…”, vine răspunsul, la fel, conspirativ, dar nu lipsit de speranța că nu va fi așa.
Încetinesc suspicioasă, picată brusc din alte generații, pasul. Voiam s-aud ce pun “golanii” la cale.
Șovăielnic: ”Nu mă, nu venim… Daaa’ cît ai?”
Scurt: ”Douăzeci de mii!”
Șovăielnic: ”Păăi… ăăă, și ne ajung?”
Tăcere…
Triumfător: ”Și cu zece mii de la Mihai, fac treizeci de mii!”
Exploziv: ”Uraaaaaa! Fix de două pachete de mentosaaaneeeeeeee!”
Trei băieți pe biciclete au cotit-o rapid spre alimentară.
Zîmbesc.
Rîd de-a dreptul, de fapt, fericită că drumul meu spre casă mi-a dat motive să-l parcurg, cu dragoste, și mîine.