Pe două iunie, săptămîna trecută adică, mi-am văzut și ascultat visul. De atunci, zilnic, îmi tot propun să scriu despre asta, regăsindu-mă însă, de fiecare dată, incapabilă de a o face. Pentru că mi-e pur și simplu imposibil, pentru că nu s-au inventat încă acele trucuri – cuvinte, fotografii sau orice altceva – care să mă facă aptă pentru asta, care să mă determine măcar să vreau să apar aici, în scris, cea de acolo, reală, plîngînd involuntar, copleșită de sunet, agățată de vers, mică, minusculă de-a dreptul, neimaginat de mare în același timp, hohotind și hăhăind, încremenită în simțire, dezlănțuită în ritm, puerilă, matură, haotică, bezmetică, fanatică așa… ”just like a woman” ori ”like a rolling stone”, încălecată pe două ore de Fericire.

Nu întrebați, n-am să pot oricum să spun decît că mi-e suficient, prieteni, că am fost acolo. Sau că, mai bine zis, Bob Dylan a fost (încă o dată) el însuși doar pentru mine, din cîteva mii, aici.