Era și este și va fi (și slavă că-i așa!) firesc ca decernarea unui premiu (care-i doar un premiu în fond, iar în cazul Nobel necerut) mai ales în Arte să ducă la controverse. Este datul Artei, mă gândesc, să provoace stări. De aici însă, de la controversă (constructive polemici!) adică, până la frustrare (mergând până la celebrul ”unfriend” pe Facebook) este o distanță care spune multe despre cel ce o străbate… O distanță care pe mine mă amărăște.
Sunt fericită că Nobelul pentru Literatură din acest an a mers la Bob Dylan pe care, de când mă știu, l-am considerat în primul rând Poet și consider că a fost o bună alegere, cu atât mai mult cu cât a existat o foarte clară, scurtă și la obiect motivație din partea Academiei: “for having created new poetic expressions within the great American song tradition”.
Poate ar fi meritat Haruki Murakami (pe care recunosc, l-am lăsat din mână ori de câte ori m-am apucat de el nu pentru că nu-i recunosc geniul artistic, ci pentru că el nu corespunde sufletului meu, subiectiv, nu-i așa?, dar știu că-i va veni timpul), poate că l-ar fi meritat Philip Roth (pe care-l ador sufletește deși, iarăși extrem de subiectiv, din punct de vedere literar ” is not my type”), poate că l-ar fi meritat altcineva, nu știu. Cu siguranță aș fi spus, însă da, e un premiu bine acordat, o bună alegere. Că… de corect, stricto sensu, nu mă pot hazarda să spun că e/ar fi fost corect…
Citesc cu plăcere păreri pro și contra Nobelului pentru Literatură din acest an. Acolo unde părerea este mai mult decât o simplă frustrare…
Și repet, consider, extrem de subiectiv, că Bob Dylan a fost o alegere excelentă, poate din sfera revoluționarului, pentru Nobel în Literatură.
Pace!
.