Dincolo de ceea ce ar putea defini valoarea Artistului, in ce se masoara, oare, valoarea unui public? In numar, in aplauze? In amandoua laolalta ar fi ideal, imi veti spune, dar dintre cele doua, numar si aplauze – traducand prin aplauze traire la maxim, poezie – care inclina balanta mai greu, inspre valoare?

Ma framanta de ceva vreme intrebarea asta, incerc sa-i dau de cap de ceva vreme. De cand, mai concret, am constatat ca publicul – bacauan, cel putin – e tare ciudat. Asa se face ca acelasi public care da valoare unei seri, numeric vorbind, alegand sa umple pana la refuz o sala de concert, acelasi public spuneam, lipseste cu desavarsire, la mai putin de un an, in aceeasi sala de concert sau in alta, din fata aceluiasi artist… Sa nu mai vorbim de numarul mare de fani ai unui gen, ai unui artist – ei chiar sunt, exista, sunt credibili – dar care-si rezuma aplauzele exclusiv la ”like-uri” pe retele de socializare. Iar povestea asta se tot repeta. E un cerc.

Sigur ca se intampla ca fiecare dintre noi sa avem cate o problema, cate un motiv intemeiat pentru a lipsi, totusi sa ne izbeasca pe toti deodata motivele mi se pare, parca, de domeniul fantasticului. Si nici de ”mai sunt si alte evenimente in acelasi timp”, nu e vorba. Nici vorba, de fapt. Cu motivul asta ne amagim noi, asa, artisti si public cu prezenta oarecum constanta…

E un of al meu asta, un of din partea unui spectator la vreun concert. Indiferent care. Un ”au!” rabufnit pentru ca insingurarea se simte si de catre Artist si de catre public. Dincolo de aplauze-traire-poezie, insingurarea doare! Pledez, asadar, in insingurare, pentru aplauze, pentru traire, poezie, imbratisare.

”E cineva in orasul acesta?”

A! Am scris Artist! Cu A mare!