De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor – ca fiind cea mai aproape sufletului meu.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.

(Epigonii)

În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.

Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.

SUPERB, nu-i așa?

Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie…