Ca pe un cîntec, poezia asta am s-o ascult mereu.

Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existînd în noi, anume,
numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprîncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atît,
restul încetînd să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.

Basorelief cu îndrăgostiți, Nichita Stănescu