Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. O astfel de lumină – care te face să-ți dorești apoi să-l și cunoști pe cel care o poartă – a fost, pentru mine, cea întrezărită în persoana unui tânăr băcăuan, a cărui menire e în plină împlinire, iar o primă dovadă a acestei meniri în împlinire a fost hirotonirea lui, pe 24 iunie 2015, la Catedrala Romano-Catolică Sfânta Maria Regina din Iași. Numele lui este Mădălin Bărbuț (26 ani) și este, în prezent, vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman.
L-am descoperit pe Mădălin Bărbuț undeva prin 2011, pe rețeaua de socializare Facebook. Nu mai știu – și nici relevanță nu cred să aibă – cine, cui a cerut „prietenia” virtuală. Ce știu însă fără nici o îndoială este că gândurile, cuvintele, fotografiile postate de Mădălin îmi apăreau, în „news feed”, încărcate cu lumină, iar urmarea citirii acestor gânduri era – și a rămas – un zâmbet pe chipul meu. Și un profund sentiment de admirație-respect.
Căutări pentru regăsiri, în Africa: praf și duioșie
Până în vara lui 2015, când ne-am și întâlnit (după ce mi-am făcut curaj să-i mărturisesc că mi-ar plăcea mult să scriu, așa cum pot eu, puțin din povestea sa), am urmărit cu drag devenirea lui Mădălin prin postările sale în general și prin relatările sale scurte despre experiența trăită în Africa, în mod special. Pentru că Mădălin Bărbuț – pe atunci student la Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași (absolvent, anterior, al Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău) – a avut o experiență de șase luni (2012 – 2013) în Africa – Coasta de Fildeș, mai exact în localitatea Djebonova (sat de pe lângă orașul Boake).
„După primii patru ani de studii la Institut – a povestit Mădălin – se face un an de practică pastorală. Este vorba despre așa-numitul an Pastoral. Trebuia să alegem dacă rămânem în țară pentru a-l face sau dacă alegem străinătatea. Eu am ales străinătatea pentru că am simțit că am nevoie să întâlnesc noi mentalități și modul în care este perceput Dumnezeu în altă parte decât în țară. Am ales, așadar, Coasta de Fildeș…”.
Odată ajuns aici, Mădălin a luat la „pas” experiența sa, în strădania de a descoperi o lume mai puțin știută din care facem totuși, cu toții, parte, dar, se poate spune, și pentru a se descoperi pe sine. Despre această lume, despre acest colț de Africa, Mădălin ne spune: „Am călătorit într-o epocă în care am fost și noi. O lume surprinzătoare, cu mult praf la propriu pe de o parte, dar cu o viață liniștită, unde bărbații în general stau, iar femeile muncesc foarte, foarte mult. Legat de asta îmi amintesc că într-o zi m-a surprins cum doi bărbați s-au oprit pe drum să-i pună pe capul unei femei un lighean mare și greu, cu fructe, legume și ignam – un fel de cartof mare cât o sfeclă”…
Până la ajungerea „acasă” – „pentru că acolo a fost acasă pentru șase luni” – călătorii au fost nevoiți să treacă peste controale foarte serioase – „fuseseră revolte!” -, au fost întâmpinați totodată de oamenii din sat într-un mod cu totul înduioșător.
„La vederea unui alb, de fiecare dată, pe stradă, toți copiii vin să te înconjoare, să te atingă – povestește Mădălin Bărbuț. Un copil mi-a cerut un fir de păr de pe mână. M-a înduioșat. E înduioșătoare toată această întâmpinare a lor, curiozitatea amestecată cu ușoară teamă”…
Zi de zi, timp de șase luni, viața lui Mădălin pe meleagurile africane a însemnat un întreg proces în parcurgerea conștiinței/conștienței de sine. Nu i-au lipsit suferințele, fricile, dar nici bucuriile și împlinirile. „La o lună după ce am ajuns acolo, am fost nevoit să mă operez de apendicită. Mi-a fost tare teamă. Nu cunoșteam spitalul – spitalele arată groaznic! -, nu cunoșteam nimic despre actul medical de acolo. În plus, pentru că a trebuit să țin regim, cred că din 100 de zile, 90 am fost nevoit să mănânc numai orez, pentru că bucătăria lor, deși foarte gustoasă și variată, este foarte picantă. Mi-a fost foarte greu în acele zile. Pe de altă parte – își amintește tânărul vicar – am intuit în acei oameni o liniște aparte, personală, a lor. La o zi după ce am fost operat, m-am trezit cu oameni de acolo la spital. Îmi zâmbeau și atât. Nu spuneau nimic. Apoi am remarcat că, de fapt, această liniște este o caracteristică a lor: vezi oameni adunați în diferite locuri care stau împreună un timp destul de lung fără să-și spună nimic”.
Această liniște, precum și tot ce i-a fost dat să vadă și să trăiască lui Mădălin în prezența comunității Djebonova, el le-a „tradus” ca fiind simplitatea prin care acești oameni percep lumea: „Sunt niște simpatici. Dacă vorbim despre ei – a zâmbit Mădălin – cred că sunt niște oameni foarte calzi, asta și pentru că este foarte cald acolo unde locuiesc ei. Au o liniște a lor, iau viața ca atare”…
Divinitate, ritualuri și percepții
Această liniște a oamenilor din comunitatea în care Mădălin s-a aflat – alături de încă un coleg de Institut – a regăsit-o și în modul în care ei participă la slujbe. „În misiune – povestește tânărul slujitor al lui Dumnezeu – am fost împreună cu încă un coleg, de lângă Iași. Există un preot romano-catolic român care este misionar în acea comunitate, de circa nouă ani. În fiecare zi mergeam și țineam Sfânta Liturghie sub un copac, în vreo casă sau în capelele lor”…
La Dumnezeu, ne explică Mădălin, oamenii de acolo ajung prin dans, astfel că pentru fiecare celebrare a lor, ei au un dans. „Au cumva dansul în sânge”. Fascinant (pentru noi) este și ritualul înmormântării, așa cum misionarul băcăuan l-a descoperit și ni l-a dezvăluit. „O înmormântare, la ei, durează trei zile, înmormântarea propriu-zis având loc doar sâmbăta, iar momentul este unul cu muzică și bucurie. Murise cineva chiar lângă locul unde eram noi stabiliți. Îmi amintesc că muzica a răsunat la propriu de vineri până duminică, zi și noapte. Înmormântările, la ei, sunt prilej ca rudele să se întâlnească, să-și facă daruri și să pună la cale viitoare căsătorii”.
Surprinzătoare și frumoase sunt și alte obiceiuri, cum ar fi cel al atașamentului și recunoștinței. „Ei iau viața ca atare, nu se plâng. Îmi amintesc că atunci când am ajuns acolo, toți ne întrebau ce le-am adus. Asta pentru că acolo este o mentalitate că dacă cineva îți oferă un lucru, se creează automat o legătură între tine și el. Iar dacă eu, cel care am primit ceva, îl respect pe cel ce mi-a dat, atunci acesta din urmă va avea mereu grijă de mine să nu mor de foame”, a povestit Mădălin Bărbuț.
Odată Anul Pastoral încheiat și cu acesta misiunea sa în Africa, Mădălin s-a reîntors la Institut pentru a-și finaliza anul cinci și șase de studii. Despre experiența de acolo, ne spune că i-ar plăcea să o repete, cumva. „M-aș duce oricând în vizită. Sunt conștient că acolo este o parte din mine. De altfel, mi-am propus ca în viață să trec măcar încă o dată pe unde am mai fost pentru a sta exact pe aceleași bănci și a mă privi”…
Menire în continuă împlinire
Mădălin Bărbuț (26 de ani), vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman, a absolvit în 2015 Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași, iar într-o zi de marți, 24 iunie, a fost hirotonit la Catedrala Româno-Catolică „Sfânta Maia Regina” din Iași. Despre această zi, Mădălin mi-a spus: „A fost o Așteptare de 11 ani. Cu o zi înainte (de hirotonire, n.r) îți spui: mâine voi fi preot. Te întâlnești cu limitele tale pentru că ești om și ai mare încredere în Dumnezeu”. Prima slujbă, Mădălin a ținut-o pe 28 iunie 2015 în satul natal: „A fost… A fost foarte multă lume, au fost educatori, profesori, colegi, prieteni. Am simțit recunoștință”.
La întrebarea – pe care am știut că risc ridicând-o, pentru că eu, personal, nu mai aveam nevoie de vreun răspuns – de ce ai ales să fii preot, Mădălin a zis doar atât: „Știința (în sensul de rațiune, n.r.) nu poate răspunde la întrebarea de ce? am ales asta. Pentru că nu e de ce?, ci CUM?. E un sentiment care-ți oferă liniște. Alegem ceea ce ne face bine. Pentru mine, preotul rămâne omul Speranței. Și cu asta cred că am spus tot”.
O mărturisire
Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. Despre un astfel de om-lumină v-am spus.
Mărturisesc că am fost botezată și am rămas creștin-ortodox. E, poate, acest fapt un cu atât mai mare semn – pentru mine – că, dincolo de religia pe care fiecare o poartă, dincolo de culoare și alte asemenea criterii, gândul bun, comunicarea, liniștea interioară și respectul față de seamăn sunt temelii ale unei lumi bune, frumoase, cu iubire și pace…
FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MĂDĂLIN BĂRBUȚ
Material apărut în cotidianul Deșteptarea în data de 19 februarie 2016
