Tag Archives: poezie

poecânt(ec)ul

poecânt(ec)ul, gen literarşimuzical de sine stătător, în, dinspre şi pentru sine
pentru tine

poecânt(ec)ul cucerește de la prima ascultare
că se ascultă
nu se citește
având ca efect imediat pentru ascultător
intrarea acestuia în starea de fascinație

From Vama Veche, 1 mai 2014

poecânt(ec)ul e creat nu pentru a fi descoperit
ci pentru a te descoperi pe tine însuți

cu nebănuite, dar puternice semnificații
efecte vizuale și sonore
poecânt(ec)ul devine
necesitatea
stricto sensu
– a ta –
de ”a fi”

revelație
recunoștință
autor

și nu, nu e plină lumea
de muzicieni
sau de poeți
.

Nick

În cercul viciat de poeți,
printre poeți,
se dădea poezia de-a dura
cu sensul de pereți.

Eu ascultam Nick Cave și nu vedeam
și nu simțeam
decât atât
în poezie, de-a dura,
vicii unite în strigăt mut.

Lăsați-mă să ies
eu nu sunt poet,
am vicii doar
și poze cu Nick pe tapet!

E-n tumbe poezia,
cercul s-a-nchis.
“Do you love me?”
“I do, dear, I do”, mi-a zis…

Pseudoscriitori si un fals verdict

Editorial Ziarul de Bacau

Aș minți să spun că Bacăul duce lipsă de evenimente dedicate spațiului literar-cultural. Numai de la debutul acestei toamne, în municipiu, au avut loc două mari manifestări – Toamna Bacoviană și Festivalul Concurs – Internațional de Creație Literară “Avangarda XXII”, manifestări desfășurate pe parcursul mai multor zile și la care au participat (ca în fiecare an, de altfel), de ordinul zecilor, oameni ai condeiului (și pseudocondeieri – că la cei din urmă mă voi referi cu precădere ) din toată țara și de peste Prut. Mă bucură enorm toate aceste întâlniri, la fel cum mă bucură existența mai multor cenacluri literare, aici, în urbea asta aparent moartă cultural.

Bacovia însuși stă de vorbă cu scriitorii în Casa-i Memorială, destul de des, activiștii cenaclurilor literare găsind în salonul poetului, eventual și printre mângâieri de clape de pian, tihna lecturii propriilor creații. Ceea ce mă doare însă, uneori până la indignare, este lipsa aproape totală, din belșugul acestor întâlniri, a tinerilor condeieri… Mi s-a spus de către cei din “garda veche” că tinerii nu au interes pentru poezie. Că ei, gardienii, merg adesea prin școli și licee să-i încurajeze pe tineri la actul creației și participarea la cenacluri. Dar că tinerii nu vin. Că nu-i interesează. Mai mult, nu există întâlnire la care poeții Bacăului – mulți doar autointitulați astfel – să nu se ridice să aclame: poezia a murit!

From Desenele mele

E un laitmotiv al întâlnirilor de taină ale acestor condeieri, de ani. Iar asta pe mine mă intrigă.
Cum să moară, domnilor, poezia? Poezia n-a murit. Poezia, pur și simplu, pe alocuri, nu este lăsată să se nască. Sau să trăiască. Culmea, taman de către susținătorii vehemenți ai decesului ei. Și, culmea, taman de către cei care – scuzată-mi fie îndrăzneala, dar am și eu ceva carte – numai poeți nu sunt, cel mult versificatori. Gândindu-mă la trecut, nu pot să nu-mi amintesc reticența cu care am fost întâmpinată, eu adolescentă cu vise mărețe, de către aceiași de azi, astfel de versificatori băcăuani, dar cu patalama, atunci când am îndrăznit să dau curs invitațiilor lor de a participa la cenacluri și lecturi. Desigur, după vreo două experiențe eșuate, am renunțat. Și la cenacluri și la visele mărețe. Aveam 16 ani, luasem vreo două-trei premii la concursuri naționale de creație literară, debutasem deja în revista Ateneu, aveam încurajări de la profesorii mei de literatură legate de condei. După două ședințe de cenaclu toată încrederea în mine s-a evaporat, însă. Și nu, nu datorită criticilor reale, constructive, care mi s-au adus ci, din cauza agresivității cu care am fost EU judecată și nu poezia mea. Cu indignare mi-amintesc că, de fapt, nu încercările mele scriitoricești erau analizate ci generația mea, prin mine. Agresiv, fără argumente, cu stigme, fără a se (ne) lăsa loc de replică.

În acest an, la Toamna Bacoviană și la Avangardă, aceeași poveste. Cu cât mai “pseudopoeți”, cu atât mai înverșunați în critici s-au manfiestat la adresa generației tinere. O generație care a lipsit, cu două-trei excepții, aproape cu desăvârșire de la manifestări. Și nu, nu pentru că n-ar fi vrut să vină ci pentru că nu a fost invitată, pentru că este considerată incapabilă, impotentă, iar asta doar din cauza stagnării într-un anumit tipar al celor “vechi”.
N-am acoperit, prin rândurile de față, nici măcar o treime din indignarea mea, dar mă opresc aici cu speranța că – felicitări revistei Ateneu pentru invitații Colocviilor din acest an! – măcar o concluzie se poate trage. Apropo, biblioteca mea geme de literatură tânără. Poezie cu vers din cel mai răscolitor cu putință, poezie adevărată de care marii poeți ai neamului, marii poeți dispăruți ar fi onorați, dacă nu intimidați, să o aibă semnată de membri ai cenaclurilor lor. Poezia n-a murit. Poezia înseamnă evoluție. Evoluați, așadar!

Despre o anume dibacie

Uneori, am senzația că suferința este o abilitate. “Dibăcia” pe care o au unii în a căuta, asuma pentru a-și iubi și poate duce, apoi, suferința este, pur și simplu, uluitoare.

From Diverse

Iar uneori ea se transforma în poezie. Una tulburătoare. Cum tulburătoare este poezia Evei Precub în “Aici nu mai locuieste nimeni”, volum apărut la Editura Casa de pariuri literare, pe care mi l-am dorit foarte mult, pe care l-am primit cadou și pentru care mulțumesc editurii încă o dată.

Dacă o găsiti pe Eva Precub în librării, răsfoiți-o, este un profesor al materiei “asumarea suferinței” foarte bun!

In cateva cuvinte

Oamenii gri se inmultesc atunci cand eu nu mai iubesc…” v-ati gandit vreodata la asta? Ati incercat sa va imaginati cam cum ar fi daca intr-o zi i-ati vaduvi si numai pentru o clipa, pe cei de langa voi, de iubirea voastra? Vaduvindu-va, astfel, pe voi insiva de iubire? Oribil scenariul acesta, sa te trezesti intr-o zi ca nu mai esti capabil sa iubesti si sa primesti iubire…

Lasati-ma astazi sa va spun, in cateva cuvinte, despre iubirea ca IMBRATISARE prin cantec si ca imbratisare de drept primita din senin (nepretuita imbratisare, mai nepretuita decat orice autograf din partea Artistului sau decat orice fotografie in care tu, fanul, esti unit intr-un zambet cu el), despre imbratisarea primita fara a fi ceruta precum se cere autograful sau fotografia, despre sinceritatea ei, despre intensitatea ei, despre valoarea pe care ea o da Artistului si despre valoarea pe care ti-o da tie, ca public.

Am fost putini (si de data asta!), la concertul – OKEAN – de sambata noapte, 8 spre 9 decembrie 2012, din The-Stage Bacau, al trupei TRAVKA! Dar a fost atata sinceritate, iubire si a fost atata crez artistic si atata poezie cat nu pot eu aici sau vreodata sa cuprind in cuvinte. Poate doar, (prin)intr-o imbratisare…

Dincolo de cantec, astept cu nerabdare – privesc prin OKEAN spre – si o lansare de roman… 🙂

Cafea

Există o cafea care dă dependență, dar nu pentru că are cafeină ci, ceva mai puternic de-atât, un soi de poezie, o poezie din aceea care, da, încă se mai scrie și încă se mai citește, pentru care unii își mai dau chiar și viața pentru a ne-o lăsa nouă, celorlalți, un soi de melodie care nu-ți dă pace pentru că te trezești cu ea, fredonând-o sau căutând-o pentru a o pune alături, pe farfuriuță, în loc de zahăr, în loc de lapte, în loc de orice altceva-ți lipsește în momentul acela, un soi de dans sălbatic pe care, neinteresat, îl execuți periodic, neobosit, interesant și pentru care lumea te admiră și-ți spune: vai, ce vesel dans ai tu!, iar tu preferi să continui să iubești lumea asta, fără a i-o spune, dăruindu-te ei, convins fiind că o simte, oricum. Acelui ceva mai puternic decât cafeina i se mai spune din când în când și suflet, iar cafeaua aceea care creează dependență se cheamă și se soarbe “cu suflet”. Cafeaua asta este și nu este pentru oricine pentru că oricine și nu oricine o poate prepara, în mod cert însă, ea este, odată preparată, cea mai delicioasă cafea din lume.
cafea22

Stare

Ca pe un cîntec, poezia asta am s-o ascult mereu.

cafea11

Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existînd în noi, anume,
numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprîncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atît,
restul încetînd să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.

Basorelief cu îndrăgostiți, Nichita Stănescu

Definiție

De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor – ca fiind cea mai aproape sufletului meu.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.

(Epigonii)

În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.

Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.

senzaţia aia că eşti copil şi tata te ia la plimbare ţinându-te de mână. asta e poezia.

SUPERB, nu-i așa?

Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie

Buzunarul cu surprize

Postul de faţă îl datorez Danei, care ne-a provocat, pe mine şi pe alţi prieteni virtuali, la un concurs culinar pe tema “pîine cu unt”. Pentru mine provocarea a fost dublă: o dată, pentru că în ale bucatariei nu-s prea pricepută, a doua oară, pentru că prezentarea reţetei aparţinînd Danei, la acest concurs, a fost în versuri. Iar eu jubilez cînd e vorba de versuri.

Iaca ce mi-a ieşit:

P.S.:
Rog, nu fiţi cu suparare
că în vers am să vorbesc,
orice rimă-i provocare
fără, simt că-nnebunesc!

Iaca, fata gospodină
scoase din sacoşa plină,
tot ce-i trebuie-n dotare
să purceadă la unsoare:

unt1

Şi pentru că fata-i mică,
din untuţ, o bucăţică,
numai una şi-a tăiat,
îi ajunge de-un păpat!

unt2

După ce-n cuptor a pus
untul tare, acum scurs,
a tăiat pîinea încet
şi cu buzunar la piept:

unt4

Iar apoi, cu linguriţa,
a stropit cu unt gropiţa
şi-a tăiat în felioară,
un ardei şi-o roşioară:

unt5

După-aceea, cu migală,
a pictat, peste spoială,
din mărar şi-o felicică
de ardei, o floricică:

unt6

Doar cu-atît, un chicotit,
buzunar – acoperit
şi astupat, de bună seamă,
cu untul rămas în zeamă:

unt7

O frunzuţă, da, e ceapă,
de roşioara-agăţată,
buzunarul şmecherie
are şi o broderie!

unt8

Cu surpriza-n farfurie,
şi-n surdina muzichie
despre flower-power, fata,
a dat buzunarul gata! 😀

unt11