Tag Archives: public

Despre Zgomot. Fără Patimă. Din Iubire. Bacău Fest Monodrame 2019

Leave a reply

Ah, și dacă v-am greșit cu ceva, vă rog să mă iertați!

Mă aflu în zorii zilei precedate de încheierea a încă unei ediții a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice, Bacău Fest Mondorame, organizat de Teatrul Municipal Bacovia. A XXV-a ediție. Fără zgomot pe seama numărului și da, poate că e mai bine că-i așa, cum s-a exprimat și actualul manager al instituției, actrița Eliza Noemi Judeu, în sensul că ”dacă ar fi fost cu fast, ar fi însemnat că festivalul a luat sfârșit, ori așa, va continua”. Să dea Dumnezeu!

Mi-e greu să scriu. Și nu știu, iar, de unde să încep și cum să sfârșesc gândurile astea și nici cum să le încheg.

Așa că plec de la… zgomot, dacă tot m-a izbit (și lipsa zgomotului izbește, nu-i așa?) și am să dau gândului cuvânt, cu riscul de a nu mă face (poate, din nou) înțeleasă (știți voi, dacă m-aș putea întorce pe dos, dacă aș putea să aduc interiorul trupului la exterior, abia atunci aș avea convingerea că s-ar putea vedea și înțelege exact ceea ce simt și vreau să spun…). Că nici zgomotul nu are doar UN sens, dar dacă ar avea, oh, dacă zgomoul ar avea UN SINGUR sens, ce-ar spune el despre Auzul tău? La fel cum, dacă privirea ar avea un singur sens, ce-ar spune ea despre Văzul tău? La fel cum, la fel cum…

Dar conceptele nu au doar un sens. Din fericire sau din păcate, și aceasta cred că e o chestiune de alegere și asumare, mai mult decât de interpretare.

Nici mie nu mi-a lipsit zgomotul ca fast. Nu numărul ne dă relevanță, deși spune și el ceva (despre prezentul continuu, de exemplu, despre rădăcină, continuitate). Ci ceea ce, concret, în fapt, se petrece în jurul nostru.

Or, publicul băcăuan a lipsit aproape cu desăvârșire. Spre deosebire de alți ani. Și nu, nu, nu e o remarcă a mea, subiectivă. Cu atât mai puțin răutăcioasă. Ci o realitate constatată de înșiși regizorii, actorii, criticii, teatrologii invitați, unii dintre ei aflați pentru a nu știu câta oară la acest minunat eveniment. Și mărturisită. Cu semn de întrebare… ”Niciodată golul n-a sunat mai tare…”.

Ne-am întrebat unii dintre noi sau poate toți, de ce? Pentru că n-a fost mereu așa. Și am rămas cu întrebarea. Pentru că nici răspunsul nu poate fi doar unul, precum Sensul ființării și lucrurilor nu e doar unul. Și nu doar că am rămas cu întrebarea (care doare), dar aceasta a născut și altele.

*E dezinteresat publicul de teatru? Nu, nu e. Prezența acestuia la festival din anii precedenți infirmă dezinteresul.

*Sunt tinerii preocupați cu altceva? Nu. Prezența acestora în număr copleșitor, la ediții anterioare, o infirmă. La fel, ID Fest, festivalul tinerilor despre care tocmai am aflat că va avea loc pentru a nu știu câta oară în acest an…

*Au fost spectacolele și numele din recitalurile extraordinare de calitate îndoielnică? Despre ce vorbim sau despre cine? Maia Morgenstern, Rodica Mandache, Alexandru Repan, Marcel Iureș, Florin Piersic Jr să nu mai atragă? Exclus. Iar prezența copleșitoare a publicului la spectacolele lor din Bacău care au tot avut loc pe parcursul anilor infirmă și această ipoteză.

Cît despre ”nivelul scăzut” al recitalurilor din concurs… Întotdeauna s-a putut vedea, ca într-un concurs, evident, și calitate și doar… prestație. Au fost, în acest an, câteva recitaluri absolut minunate. Și chiar dacă n-ar fi fost, îmi permit să cred că nu ăsta a fost motivul ”lipsei de zgomot” din partea publicului. Nu poți stabili înainte de a vedea un spectacol că e prost sau bun, nu-i așa?…

*Au fost prețurile mari? Nu. Ca de fiecare dată, participarea publicului la recitalurile din concurs a fost liberă. Iar prețurile la recitalurile extraordinare nu au fost de natură să țină publicul deoparte. A se revedea mai sus…

*N-a fost mediatizare? Hmmm… Nici despre asta nu se poate vorbi hotărât în DA sau NU.

*N-a fost atractiv programul? Nu. Nici vorbă. Au fost ateliere și laboratoare, colocvii, lansări de carte, nume grele din lumea Teatrului, regizori, actori, critici, toți cu disponibilitate de a sta de vorbă cu Tine, spectatorul. Cu disponibilitate și apăsare, da, apăsare, mi-au mărturisit-o, că n-au avut cui vorbi… Iar despre actorii Teatrului Municipal Bacovia ce să spun? Că nu-i (mai) iubește publicul? NU. Un NU CATEGORIC. Publicul îi iubește și are nevoie de ei. Iar faptul că la reprezentația lor (EXCEPȚIONALĂ) ”Trei surori” (Cehov) născută în urma experimentului laborator, prezența publicului a fost ceva mai numeroasă, aplauzele în picioare, florile primite, îmbrățișările, au demonstrat-o.

Și-atunci? Atunci ce s-a întâmplat? Că CEVA s-a întâmplat. Și se întâmplă de ceva vreme… O ruptură între Teatru/Festival, ca instituție și Public s-a produs. O ruptură, de altfel, între Bacău și băcăuani. Că vrem sau nu să o recunoaștem, ea ESTE. Și doare.

Și da, mie, spectatorul mi-au lipsit mai mult ca oricând, în aceste zile, prietenii preț de un spectacol, da, da, acei trecători prin viața ta cu care, preț de un eveniment anume și atât pe an, să tai în carne vie nu pe cel pe care tocmai l-ai urmărit, că alții au menirea asta, și-apoi, noi, prietenii așa, preț de-un festival, o bere, o apă, o cafea, ne vom fi asumat oricum o singură calitate, pe aceea de simplu spectatori, fără pretenții de vreo specialitate.

Să tăiem în carne vie, spuneam, stările noastre, bucuria și/sau lacrima provocate de cineva, prin interpretarea sa sau de ceva din afara lui, poate mesaj sau altceva.

Nu e nostalgie. E doar o lipsă pe care, în orașul ăsta (nu știu cum o fi prin alte părți), o simți cu fiecare zi tot mai acut, tot mai adânc. Și e imposibil să nu te întrebi cui aparții în afară de tine. Și ce e aceea o Cetate. Și e dureros răspunsul care-ți vine instinctual. Pentru că știi, știi foarte bine că prietenii tăi preț de-un eveniment o dată-n an ar vrea, ar vrea să fie cu tine întru a-și diseca propriile stări, dar mai ales o stare a ta.

Dar chiar și așa, cu lipsa asta, cu întrebările astea, cu durerea asta, m-am lăsat Uimită. Și-s Fericită că am cunoscut Oameni înainte de a-i cunoaște ca profesioniști. Și că prin ei, am noi întrebări la care să caut răspuns. Și-s fericită că știu că oricare ar fi răspunsul, în mine e ascuns.

Și-i spun răspunsului, precum Alexandru Repan și-a încheiat mărturisirile din acest festival, IUBIRE. Că nici Iubirea nu are doar un sens, dar dacă ar avea, ce sens ți-ar da ea Ție?

Mulțumesc în mod special membrilor juriului din acest an, criticul de teatru Oltița Cîntec, regizorului Radu Nica și actorului Bács Miklós pentru toată disponibilitatea de a-mi răspunde întrebărilor legate de arta spectacolului, actorie, critică, regie.

Mulțumesc, de asemenea, tuturor actorilor cu care am interacționat, pentru sclipici. Mi-ati fost Licurici! MULȚUMESC! 🙂

Dincolo de rețele, pânze de păianjeni…

Leave a reply

În prima decadă a lunii ianuarie 2014, ideea unui proiect inițiat de o instituție de cultură băcăuană “a devenit virală” – pentru a fi și eu “pe val” cu exprimările! – pe Internet. Cu maximă rapiditate, ideea, una caritabilă și frumoasă în și prin sine, a fost “asumată” de un public larg utilizator de rețele virtuale de socializare și împărtășită prietenilor și prietenilor prietenilor și tot așa, de a ajuns minunata idee și-n presa națională, incluzând aici și blogosfera.

După fix o lună de la lansarea proiectului și excelenta promovare în online cel puțin a scopului acestuia, rezultatele “așteptate” sunt, însă, neașteptat de slabe. Spre zero chiar, raportându-ne numeric, la sutele, poate miile de oameni care și-au exprimat virtual, prin “like & share” susținerea cauzei.

From Evadarile noastre muzicale

La fel, în ultima perioadă – și nu cred că n-ați constatat și voi – concerte la care acum doi-trei ani ușile cluburilor în care urmau să fie susținute se închideau cu mult înaintea începerii lor din cauza/datorită publicului foarte numeros, acum abia de numără câteva zeci – iar când spun câteva zeci mă refer la zeci sub 50! – de participanți. Ba, am asistat chiar la concerte la care publicul am fost doar noi, câțiva prieteni, 10 – 15 oameni… Vorbesc despre concerte sau spectacole de orice gen, la prețuri decente, susținute de trupe și artiști renumiți care acum doi-trei ani, în această urbe a noastră, umpleau sălile pub-urilor/cluburilor la refuz.
S-ar putea motiva lipsa publicului de acum, prin cea de bani sau printr-o piață locală suprasaturată de astfel de evenimente? Nu, nu cred! Dacă ar fi așa, evenimentele anunțate de organizatori pe rețele de socializare n-ar avea SUTE de “attending”-uri. Adică de confirmări de participare. N-ar avea mii de “like”-uri și “share”-uri. N-ar avea nici trupele și artiștii atâtea comentarii de la fani prin care cei din urmă le solicită celor dintâi venirea în spectacole în urbea lor.

Dincolo de concerte și spectacole, realitatea este aceasta în orice altă situație: expoziții, lansări de carte, acte caritabile, mitinguri etc. Pe rețelele de socializare, aproape toată lumea e prezentă peste tot. Prin “like”, “share”‚ “comment”, “attending”, citate de (cele mai) multe ori eronate și rupte aiurea din context, lumea e activă! În sălile de spectacole, însă, în cluburi, în galerii, în librării și biblioteci, în stradă, se țes pânze de păianjeni…

N. B. Nu, nu am vrut să evidențiez ca alții – culmea, cei mai mulți provenind din categoria “like&share&attending” și citate! – că rețelele de socializare sunt nocive. Ba, dimpotrivă, am vrut să spun că este cât se poate de util să ai cont pe o astfel de rețea. Vei vedea mai ușor adevărul despre cel de lângă tine…

N. B. 1 Ideea-proiect de care vorbeam la început se numește “Bilet în așteptare” și a fost lansată de Teatrul Municipal “Bacovia” Bacău. Amănunte? Peste tot în rețelele de socializare.

EDITORIAL Ziarul de Bacau, 11 februarie 2012

In cateva cuvinte

4 Replies

”Oamenii gri se inmultesc atunci cand eu nu mai iubesc…” v-ati gandit vreodata la asta? Ati incercat sa va imaginati cam cum ar fi daca intr-o zi i-ati vaduvi si numai pentru o clipa, pe cei de langa voi, de iubirea voastra? Vaduvindu-va, astfel, pe voi insiva de iubire? Oribil scenariul acesta, sa te trezesti intr-o zi ca nu mai esti capabil sa iubesti si sa primesti iubire…

Lasati-ma astazi sa va spun, in cateva cuvinte, despre iubirea ca IMBRATISARE prin cantec si ca imbratisare de drept primita din senin (nepretuita imbratisare, mai nepretuita decat orice autograf din partea Artistului sau decat orice fotografie in care tu, fanul, esti unit intr-un zambet cu el), despre imbratisarea primita fara a fi ceruta precum se cere autograful sau fotografia, despre sinceritatea ei, despre intensitatea ei, despre valoarea pe care ea o da Artistului si despre valoarea pe care ti-o da tie, ca public.

Am fost putini (si de data asta!), la concertul – OKEAN – de sambata noapte, 8 spre 9 decembrie 2012, din The-Stage Bacau, al trupei TRAVKA! Dar a fost atata sinceritate, iubire si a fost atata crez artistic si atata poezie cat nu pot eu aici sau vreodata sa cuprind in cuvinte. Poate doar, (prin)intr-o imbratisare…

Dincolo de cantec, astept cu nerabdare – privesc prin OKEAN spre – si o lansare de roman… 🙂

Asa, ca fapt divers…

3 Replies

Dincolo de ceea ce ar putea defini valoarea Artistului, in ce se masoara, oare, valoarea unui public? In numar, in aplauze? In amandoua laolalta ar fi ideal, imi veti spune, dar dintre cele doua, numar si aplauze – traducand prin aplauze traire la maxim, poezie – care inclina balanta mai greu, inspre valoare?

Ma framanta de ceva vreme intrebarea asta, incerc sa-i dau de cap de ceva vreme. De cand, mai concret, am constatat ca publicul – bacauan, cel putin – e tare ciudat. Asa se face ca acelasi public care da valoare unei seri, numeric vorbind, alegand sa umple pana la refuz o sala de concert, acelasi public spuneam, lipseste cu desavarsire, la mai putin de un an, in aceeasi sala de concert sau in alta, din fata aceluiasi artist… Sa nu mai vorbim de numarul mare de fani ai unui gen, ai unui artist – ei chiar sunt, exista, sunt credibili – dar care-si rezuma aplauzele exclusiv la ”like-uri” pe retele de socializare. Iar povestea asta se tot repeta. E un cerc.

Sigur ca se intampla ca fiecare dintre noi sa avem cate o problema, cate un motiv intemeiat pentru a lipsi, totusi sa ne izbeasca pe toti deodata motivele mi se pare, parca, de domeniul fantasticului. Si nici de ”mai sunt si alte evenimente in acelasi timp”, nu e vorba. Nici vorba, de fapt. Cu motivul asta ne amagim noi, asa, artisti si public cu prezenta oarecum constanta…

E un of al meu asta, un of din partea unui spectator la vreun concert. Indiferent care. Un ”au!” rabufnit pentru ca insingurarea se simte si de catre Artist si de catre public. Dincolo de aplauze-traire-poezie, insingurarea doare! Pledez, asadar, in insingurare, pentru aplauze, pentru traire, poezie, imbratisare.

”E cineva in orasul acesta?”

A! Am scris Artist! Cu A mare!