Sunt zile, le-ai trăit și tu, le trăiești poate chiar acum, când sensul lucrurilor ce “trebuie” făcute – pentru că așa scrie în contractul tău semnat cu alții – deviază. Sunt acele zile în care, de fapt, sensurile lucrurilor semnate prin contractul tău cu tine însuți deviază. Te trezești un mim al acestor sensuri și ți-e greu să joci jocul ăsta, mim, și nu-ți dorești, în acele momente de deviere, decât să se termine odată jocul ăsta în care fără să vrei te-ai prins, dar din care îți place totuși să fii parte pentru că e o provocare, nu-ți dorești, spuneam, decât să ieși (și de data asta!) învingător. Să mergi mai departe.
Știi despre ce vorbesc, nu-i așa? Vorbesc despre acele periodice mimări ale liniștii, calmului și păcii din interior, când, de fapt, în afara ta sunt furtuni, uragane, războaie. De care îți pasă. În acele zile ai o conștiință mult mai profundă și dureroasă a neputinței tale în fața lor, a celor din afară – furtuni la propriu, uragane, războaie – pentru că nu le poți înțelege și, printr-un “like” sau “share”, ești conștient că nu le poți opri.
Scriam cândva, într-una din zile ca acestea: În ultima vreme, cineva drag și-a pierdut pe cineva drag, cineva drag se luptă să învingă o boală crâncenă, cineva drag se supără pe mine, cineva drag sună în miez de noapte că a avut accident de mașină, cineva suferă de prea multă iubire, dar ce spun eu, lista e lungă… Printre acestea, zilnic, povești de semeni necunoscuți, dar săraci, ori cu ciocane, topoare, sinucideri, violuri și copii abandonați îmi sunt depănate din cel puțin trei surse, telefoanele sună, voci de la capătul firului invocând datorii, banii nu-s, continuă tu…
Când, în acele zile, ai o profundă conștiință a tuturor acestor reale și metaforice furtuni, atunci deviază sensurile lucrurilor care “trebuie” făcute odată cu semnarea vreunui contract. Cu cei din afară și cu tine. Pentru că, ziceam atunci ca și acum, peste toate, peste toate acestea este și povestea mea! Ceea ce este exclusiv al meu, ce ține de mine, de trăirea, de iubirea, de casa, de familia, de viața mea…
Și-atunci, joci mim.
Și revin la gândurile mele și justificarea mea de “a fi” din acele zile pe care le-ai trăit și tu. Pe care, poate, le trăiești chiar acum: “Unde să scuip toate acestea și cui și cu ce folos? Le leg fedeleș, le bag în mine și le diger. Înghit – groaznic, amar gust – îmi casc ochii a zâmbet, îmi pun un cântec pe buze și merg mai departe. Lăsându-mi mereu un braț liber pentru cel ce vrea să-mi țină sau să-i țin de urât… Cu un desen, cu o poezie, cu un parfum de floare, cu lapte cu mămăligă, cu un cîntec, cu o cafea, cu un banc bun, cu iubire, cu speranță, cu un concert, cu o vorbă bună, cu un bulgăre de zăpadă, cu o carte, cu un film, cu un sărut, cu o îmbrățișare, cu o încurajare, cu o naștere, cu un botez, cu o aniversare, cu o excursie, o vindecare”.
Continuă tu!
Editorial, Ziarul de Bacau, Bacau, 2014
Foto: Madalina Rotaru. Artist: Galina Borrisova(Bulgaria), in spectacolul “anti – Gone – It’s me”, câștigătoarea, alături de românca Gina Șerbănescu, dramaturg și critic de dans, a celei de-a doua rezidențe “E-Motional: rethinking dance” desfasurate la Centrul de Cultura “George Apostu” Bacau, 2014
O vorba din batrani spune ca dragoste cu sila nu se poate… Si ca, zic eu, cand dragostea devine sila, trebuie sa pui punct pentru ca nu poti ramane dependent o viata de cineva sau ceva, om sau loc sau altceva, cu riscul de a te depersonaliza. Si de-ai afecta, prin asta, si pe altii… Azi am pus un punct important in viata mea. Si… ma simt eliberata! Just wish me luck! 🙂
Am ales sa plec de la un loc de munca pe care l-am iubit in mod real. Meseria o iubesc inca, locul in care am practicat-o, nu! Multumesc, Ziarul de Bacau pentru tot!
NOTA: (ne)Povestea lor e mereu aceeasi, dar de fiecare data altfel. Aceasta “nePoveste” a fost publicata in luna iulie 2012, in editita tiparita a Ziarului de Bacau. Am incercat sa o redau ca atare, asa cum mi-a fost ea dezvaluita de insusi personajul principal. Multumesc pentru realizarea acestui material, tanarului din poveste, Centrului de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau si colegilor mei de redactie. 🙂
ACEASTA NU ESTE O POVESTE
“Fara dragostea parintilor mei, as fi fost distrus”, isi incheie confesiunea un tinar din Bacau de 25 de ani, aflat ca multi altii, in lista beneficiarilor de servicii speciale oferite de Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog (CPECA) Bacau. Iar pentru ca este unul dintre “multi altii”, numele sau nici macar nu este important. “Deocamdata, cel putin, pentru ca dupa ce ma voi recupera, imi doresc ca prin implicarea directa in campanii de prevenire antidrog, sa devin un exemplu pentru cei din jur; unul la care sa priveasca bine si sa ia aminte citi mai multi dintre cei tentati vreodata sa incerce sa consume droguri”, ne spune chiar tinarul. A vrut sa ne spuna povestea lui din acelasi motiv: crede in puterea exemplului si spera ca odata citita viata lui, aceasta sa-i puna pe ginduri pe cit mai multi: pe consumatori sa-i faca sa aiba curajul sa-si recunoasca problema pina nu e prea tirziu – “doar asa poti spera ca te vei vindeca” – iar pe cei tentati sa consume vreun drog, sa nu sa se lase prada ispitei.
Un fum de marijuana
“Totul a inceput de la o tigara de marijuana, in urma cu aproximativ patru-cinci ani. A fost pura curiozitate si consumam foarte rar. Imi placea starea, nimic mai mult. Apoi au aparut coffee-shop-urile. Am zis ca sa incercam, auzind ca sint legale si similare ca efecte”, si-a inceput istoria de consumator de droguri, tinarul bacauan. De aici nu a mai fost decit un pas pentru ca viata lui sa capete alte directii. Fiind accesibile si dindu-i “o stare de bine”, de la consumul “foarte rar”, a ajuns imediat la “rar”, “des”, “din ce in ce mai des”, “zilnic”, “de mai multe ori pe zi”. Consuma peste tot, ne-a marturisit. Iesea de la serviciu – tinarul din poveste este angajat – si pleca sa “ia ceva”. “In parc, la insula, in cluburi, la piscina, in padure, in case «bintuite» – toate aceste locuri sint bine cunoscute de cei ca mine. Am ajuns sa consum si la volan”, a povestit tinarul o poveste stiuta prea bine, din pacate, nu de zeci de adolescenti si tineri, ci de sute, ne-o spune tot el. A reusit sa se ascunda la serviciu, a reusit sa nu dea de banuit acasa. “Dar ma simteam vinovat. Pe de alta parte, eram sigur ca «de a doua zi» voi putea sa ma las”, ne spune.
“A doua zi”
Acea “a doua zi” a venit in urma cu un an. Numai ca ea a devenit “a doua zi” dupa numeroase recaderi. “Acum un an am realizat ca am, de fapt, o problema. Am renuntat sa mai consum, dar, la scurt timp, in urma unei depresii, am inceput din nou. Mi-am zis ca pot rari consumul. N-am reusit. Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva”, marturiseste bacauanul. Atunci a iceput sa realizeze si ca toti banii cistigati la serviciu se duceau pe droguri, ca aspectul lui, pe care altadata punea pret, nu mai conta. Nu-l mai interesa ce imbraca si cum arata. “M-am apucat de alcool. Am zis ca e mai sanatos. Din mai rau in mai rau, insa: am ajuns sa-mi dau banii pe amindoua. Incepusem sa constientizez ca am probleme tot mai mari de memorie si ca eu, vorbaretul de altadata, nu mai stiam sa ma exprim. M-am speriat. Si am inceput sa caut, disperat, dupa ajutor”, isi continua istorisirea, tinarul de 25 de ani.
Lupta cu sine, dependenta de droguri si dependenta de dragoste
Consumatorul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi voi, cum vreti!” – a inceput, la propriu, lupta cu dependenta de droguri in urm cu aproxiamtiv doua-trei luni. A realizat insa ca este greu sa duci lipsa aceasta de unul singur. Si si-a identificat o alta dependenta. Buna de data aceasta. Dependenta de dragostea familiei sale. “Mi-am facut curaj si intr-o seara, am spus parintilor mei ca am o problema. Mi-a fost teama, mi-a fost rusine, totodata. Stiam cit rau le voi face. Pe de alta parte, simteam ca ei sint principalii oameni din viata mea care ma pot ajuta. Au ramas socati. A doua zi insa, au venit cu mine la Centrul Antidrog, hotariti sa lupte impreuna cu mine. Am avut dintotdeaua din partea familiei, tot ce am avut nevoie. Nu am ce sa reprosez parintilor. Imi reprosez, totul mie. Fara dragostea lor insa, fara intelegerea lor, as fi fost distrus”, ne spune dependentul. La CPECA Bacau a inceput sa redevina el insusi. Greu, dar progreseaza. “De doua ori pe saptamina vin aici. Si incep sa simt ca ma vindec. Nu sint inca recuperat. Dar am ajuns la stadiul la care pot trece pe linga vinzatorii de droguri fara sa intorc capul spre ei. Si ma pot abtine de la consum . E greu, dar, cu sprijinul pe care l-am gasit aici, la Centru, stiu ca ma voi recupera”, ne spune hotarit, cinstit, tinarul consumator.
“Nu va mintiti singuri!”
Nu vrea sa se autovictimizeze. Nici sa spuna lucruri care nu i s-au intimplat. “Eu sint un caz fericit. Nu am avut, vreodata, nevoie de internare sau dezintoxicare. Nu mi-am pierdut serviciul. Dar m-am mintit pe mine insumi. Copii, parinti, nu va mintiti de unii singuri! Cel mai bine este sa nu incerci niciodata. Dar daca ati ajuns totusi, consumatori de droguri, nu va mintiti ca va puteti lasa singuri!”, ne spune. Si ne izbeste: “Intr-o zi, doua fete de 12-13 ani, in fata unui magazin de droguri, se intrebau ce «cadou» sa cumpere unui prieten, de ziua lui. Am ramas socat“, a spus scurt, tinarul. Dupa ce se va recupera, isi va finaliza, printre altele, studiile universitare pe care, la un moment dat al vietii sale, n-a mai reusit sa le termine, ele devenind neimportante in fata “unei false stari de bine de citeva minute pe zi” si a unui calvar de citiva ani. La Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau, tinarul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi cum vreti voi!” – a ajuns cautind pe internet “solutii de scapat de dependenta de droguri”. “Am ajuns aici si sint fericit!”.
NOTA: Material documentat si scris de mine (Mădălina ROTARU) si aparut, din cauza unor probleme tehnice care nu au permis publicarea on-line, exclusiv in editia tiparita a ZIARULUI DE BACAU, joi, 21 iunie 2012. MULTUMESC pentru sprijin domnului Andre Muit, președintele Asociației Betania din Bacău, voluntarilor olandezi, copiilor de tigani din Izvoare si, desigur, colegilor mei de redactie
“La țigani” sau despre puterea vindecatoare a unei “vacante” petrecute la Casutele Sociale din Izvoare, cartierul blamat al Bacaului
“Vindecarea – în primul rând cea sufletească – poate veni când și de unde nu te aștepți. Pentru noi, vindecarea a venit din acest loc” – sunt cuvintele unui grup de olandezi, femei și bărbați, aflat de câteva zile în Bacău. “Acest loc” nu reprezinta însă, nici pe departe, orașul în sine, cu străzile lui asfaltate, trotuare noi, instituții de cultură, mall-uri, cinematografe, parcuri cu flori și oameni bine îmbrăcați și nu reprezintă nici frumoasele lui împrejurimi. “Acest loc” este cartierul Izvoare, “ghetoul” “Casutele Sociale”, un loc cât se poate de real, populat de adulți pentru care conceptul de “se poate mai bine de atât” este aproape în totalitate compromis și de copiii lor pentru care acest concept este o necunoscută. Despre rostul și – paradoxal – frumusețea vieții pe care le găsesc în “acest loc” câțiva olandezi – numiți “voluntari” aici, dar apelați ca “boschetari” și “narcomani” în țara lor și despre bănuiala unor copii a ideii de “mai bine” este vorba în toată această de mai jos aparent incredibilă, dar cât se poate de adevarată poveste a anului 2012.
De câteva zile, “ghetoul “Căsuțele Sociale”, cartierul Izvoare, municipiul Bacău, România 2012, freamată. Printre gunoaie și mirosuri înțepătoare într-o parte, clowni caraghioși cu nasul roșu “se fac de râsul” zecilor de copii care nu doar că nu au mai văzut vreodată așa ceva, dar care n-au avut vreodată habar de asta, iar femei și bărbați care vorbesc pe altă limbă le descoperă farmecul jocului, le construiesc șotroane și-i învață să bată, a fericire, din palme. În altă parte, tot pe altă limbă, alți bărbați, hotărâți, lucrează de zor, umăr la umăr cu locuitorii sărăcăcioaselor căsuțe. Ridică noi încăperi, vopsesc pereți, construiesc adăposturi pentru purcei și găini. Casnicele, mai vesele ca niciodată, deretică în jur și nu se opresc să se tot minuneze de ceea ce li se întâmplă.
Cam aceasta este atmosfera, în aceste zile, “în ghetou”. Cei de vorbesc pe alta limba sint 14-15 olandezi, iar gazdele lor, țiganii de la Căsuțe. Împreună descoperă sau redescoperă sensul propriilor vieți, olandezii – oaspeți și țiganii – gazde făcând deopotrivă parte din categoria persoanelor marginalizate la ele în țară. Concret, grupul de olandezi – aflat pentru a doua oară “în vacanță la Căsuțe”, cum ne-a mărturisit liderul, Barry Jansen – este alcătuit din “oameni ai străzii” și dependenți de droguri dintr-un orășel din Olanda. Iar viața lor bate, la fel ca și a locuitorilor din Izvoare, filmul: olandezii au venit în Bacău, la Căsuțele Sociale, pentru… recuperare. Metodă care se dovedește a fi de un real succes. Concomitent, locuitorii de la Căsuțe descoperă noțiuni ca “nediscriminare”, “munca în echipă”, “prietenie”, “auto-sprijin” sau “self-support”.
“Văzând ce-i aici, îmi dau seama de cât de bogat sunt!”
Acestea sunt cuvintele rostite cu patos, dar și cu noduri în gât de către Theo, “timidul grupului” de olandezi, cum îl caracterizează Barry. Theo, în vârstă de 42 de ani, a ajuns în urma cu doar câteva luni, după câțiva ani de decadență psihică și dependență de alcool, beneficiarul unui inedit program de protecție socială tip “Self-support” și care în prezent este derulat în colaborare olandezo-română la inițiativa și sprijinul necondiționat al președintelui Asociației Betania din Bacău, Andre Muit. Povestea lui Theo, pe care el a acceptat să ne-o împărtășească pentru a o duce mai departe, nu este, culmea!, necunoscută pentru atâția alții din toată lumea, dar este, de buna seamă, impresionantă prin particularitățile ei.
“Am avut o soție pe care am iubit-o, am o fiică nemaipomenită, am avut o casă minunată și un serviciu foarte, foarte bun, în constructii (sudor, n.r.). Am avut însă un accident de muncă în urma căruia m-am ales cu o afecțiune la un genunchi. Nu am mai fost primit din această cauză, la slujbă. Toate acestea s-au întâmplat în urmă cu circa șapte ani. Am intrat în depresie, abandonându-mă, cu sticla de băutură în mână, televizorului. Inevitabil, a apărut divorțul și am ajuns în stradă”, ne-a povestit timid, îngândurat, dar cu deschidere, Theo. În urmă cu trei luni, olandezul a intrat în programul special de tip “self-support” pornit practic și derulat de… oameni ca el: oameni ai străzii și dependenți de droguri și care au pus singuri bazele unui adăpost de noapte, acolo, în orașul lor, Nijmegen, Olanda. “Pentru prima dată după mulți ani, am redescoperit la adăpost încrederea în mine, atâta deschidere și înțelegere și apreciere pentru cine și ce sunt nemaiprimind de ani, de la nimeni. Eram distrus psihic, intrasem într-o depresie cumplită și nu-mi înțelegeam menirea pe pământ. Știți– și buzele îi tremură – niciodată n-am avut, până la acești oameni de la adăpost, încredere în mine sau în cei din jur. Viața este foarte greu de înțeles atunci când, odată ce te-au adus pe lume, părinții nu te învață cum să-i faci față…”, ne-a spus Theo. Și a continuat, neașteptând întrebări, neîncercând să caute justificări sau vinovați pentru anii petrecuți în stradă: “Barry mi-a propus să vin împreună cu cei care au fost și anul trecut aici, la voi. Odată ce am călcat în acest cartier, cunoscându-i pe acești oameni și văzând ce-i aici, îmi dau seama, de fapt, de cât de bogat sunt. Mi-am regasit utilitatea, ajutând și înțelegând acești oameni. Aici mă vindec!”.
Da, incredibil, aici se vindecă Theo, aici, se vindecă 14-15 olandezi numiți la ei acasă, cu tenta peiorativă – cum sunt numiți de altfel, peste tot în lume, cei cu probleme similare – “boschetari” și “drogați”. Și da, incredibil, ei îi vindecă cumva pe locuitorii din cartierul de căsuțe sociale.
Despre programul special de protecție socială în care se află în țara lor olandezii voluntari în țara noastră, ne-a vorbit, înainte de Theo, evident, Barry. Barry cel de 17 ani în stradă și care, în urma cu vreo trei ani, a simțit că trebuie să facă ceva pentru a găsi un rost. Un rost al lui și al câtorva “prieteni de trotuar”. “Ne-am «răzvratit» împotriva sistemului și ne-am zis: suntem mai mult decât niste boschetari. Dar cum să te pui cu societatea, cu autoritățile, când, odată ce ai ajuns în acest stadiu ești tratat ca paria? Era clar că trebuie să ne regăsim singuri resursele”, ne-a mărturisit Barry. Au căutat soluții și au găsit. O clădire dezafectată de la marginea orașului. Au început să lucreze umăr la umăr pentru a o transforma în adăpost de noapte. “După o vreme, autoritățile locale, văzând că se poate să ne autogospodărim, ne-au oferit un spațiu în centrul orașului, actualul adăpost de noapte al oamenilor străzii”, povestește Barry, administratorul însuși al centrului. La început au fost patru-cinci, au ajuns opt, iar acum se extind ca grup și beneficiari totodată ai propriului program, la 15-16 persoane. O persoană locuiește efectiv în adăpost, ne explică Barry. Ceilalți vin, pleacă, fiecare având atribuțiile sale specifice: unii se ocupă de curățenia adăpostului, alții de îngrijiri medicale – “știți, pentru oameni ca noi, sănătatea lasă de dorit” – orice ar face însă, fac împreunî și întru propriul sprijin. “Se numește «self-support». Ne autofinanțăm, desfășuram tot felul de activități, strângem bani pe care-i investim în alte activități și tot așa. Ne căutăm rostul, ne redescoperim. Așa am ajuns și aici. Pentru a ne ajuta, ajutându-i și înțelegându-i pe alții. Iar pentru asta îi mulțumim domnului Muit, cu care colaboram tare frumos”, ne mărturisește Barry.
In Izvoare, la Căsuțe, parte din grupul de olandezi prezent acum (15 persoane care vor sta până la finele lunii iunie) a ajuns la inițiativa președintelui Asociației Betania Bacău, Andre Muit, prima data, anul trecut. “Am fost atât de impresionați de condițiile de trai și modul de viață ale acestor oameni, că ne-am regăsit puterea de a crede în noi înșine, prin nevoia de a-i ajuta pe ei. Suntem ca în vacanță aici, dacă vreti. În ciuda tuturor lucrurilor, acești oameni ne-au primit cu bucurie și s-au arătat fericiți să lucreze umăr la umar cu noi pentru a-și renova cât de cât adăposturile. Iar copiii… Copiii sunt adorabili. Politicoși, isteți, afectuoși. Nu avem probleme cu nimeni de aici. Ne-am împrietenit și suntem fericiți. Pentru că ne ajutăm pe noi și îi ajutăm pe ei”, ne-a mărturisit Barry cu toată sinceritatea și vădit mulțumit de el însuși, de prietenii lui olandezi și mai nou prietenii lor țigani din Izvoare.
Pentru această lecție, toate mulțumirile “personajelor” din poveste merg spre Asociația Betania din Bacău și voluntarii ei. “Faptul că cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să fie marginalizați au arătat atâta deschidere în a se implica într-un proiect în care să lucreze tocmai cu oameni marginalizați, pentru mine este o mare realizare. Aplecându-ne asupra lor, persoane cu situații similare, deopotrivă copii și adulți, pot fi recuperate. Iar exemplele vorbesc de la sine. Sunt fericit că proiectul ia amploare și că deja pentru luna august s-a anunțat pentru ajutor la Căsuțe un al doilea grup de voluntari olandezi aici – persoane marginalizate acolo”, ne-a spus Andre Muit, președintele Asociației Betania Bacău. Acum, chiar acum, în Izvoare, la Căsute, olandezi și copii de țigani amenajează cu zâmbetul pe buze, bătând din palme și învârtindu-se în dansuri în pauze, un șotron. Pe care, împreună, vor învăța să-l joace. Pentru două săptămâni acum și alte două în august și poate și la anul și peste doi sau trei, pentru câteva ore pe zi, oameni aparent fără identitate din Nijmegen, un oraș din Olanda și din Bacău, România, trăiesc o lecție incredibil de banală de viață: aceea că oamenii, pretutindeni, sunt de fapt, la fel, toți cu aceleași lăuntrice nevoi: de a iubi, a fi iubit, a dărui.
