Uneori, când nu mai au stomac,
fluturii se-ascund în picurii de nori,
din lacrimi fac hamac,
iar alteori, se știe,
când nu au bucurie,
fluturii se-ascund
în puf de păpădie.
Așa-și pun fluturii, când dorul li-i prea mare
sau când iubirea-i doare,
Zborul la-ncercare…
Da, lung, foarte lung…Ca după atunci când, abia renăscut, știi că nu (mai) aparții acestui timp, acestei lumi bolnave de război, de ură și minciună. Asculți, privești (in)conștient (in)conștientul – joc de paranteze – și știi(?) că doar(e!) ție-ți aparții…
Azi – iar apoi am realizat că-i zi de mare sărbătoare – în momentul acela în care pleoapele între somn și trezire se îngână, gândul mi-a fost că niciodată, dar niciodată vreun Trezit nu va putea, Trezit cu adevărat fiind, să explice războiul. În acest SENS, nu există justificare…
Scriam cândva și rămân neclintită în simțita asta, la prezentul continuu, scriu atât de rar despre urâtul din jurul meu, nu pentru că nu-l văd sau pentru că mă mint, ci pentru că a scrie despre frumos și a-l căuta acolo unde este atât de greu de găsit este arma mea într-un război al trăirilor umane negative nejustificat (ca orice alt război) de nimic rațional, cauzat însă de lipsa de iubire și educație la timp a celor dominați de astfel de negative trăiri.
Rămân, astfel, la indignarea mea. Pe care nici un manual de istorie, nici o demonstrație din Lume ce ține de rațiune, pe care nimic, absolut NIMIC pe Lumea asta nu mi-a putut-o – de când am conștiință asupra-mi și de când amintirile despre ființa mea sunt, adică de pe vremea când eram în neconștiință de mine -, nu mi-a putut-o, ziceam, înlătura. Aceea că NIMIC, dar absolut NIMIC din ceea ce ține de așa numita ”rațiune” nu poate justifica un război.Înțelegând totuși că lipsa de Iubire și lipsa simțului umorului stau la baza războaielor…
De ce e atât de greu să te situezi, pur și simplu, în tabăra Pace și atât? Că am senzația (dureroasă până în rărunchi) că tare se confundă relația Bine – rău cu relația Pace – război… Or, eu pot înțelege că răul e util în a vedea și conștientiza Binele, dar NU, NU avem nevoie NICIODATĂ de război pentru a fi în PACE. E o echivalență, acolo, pusă greșit, de neînțeles pentru mine și nici măcar de acceptat între Bine-rău <=> Pace – război.Și zac în neputința asta a neînțelegerii și acceptării. Și o ascult din când în când pe Janis Joplin…
Și mai cred că una dintre (dacă nu cea mai) cele mai importante mobilizări de urgență este aceea de a le vorbi copiilor despre Pace și cum să rămâi în ea și cu ea. Zi de zi și cu atât mai mult în aceste zile. Că într-un război mor oameni nevinovați, că oameni cu Pace sunt fără voia lor și împotriva credințelor lor pentru Pace, implicați în conflicte. Că absurd, în numele lor niște (e suficient și unul, de exemplu) dezaxați pronunță, culmea, Pace, dar FAC RĂZBOI.Pentru FII și nu în numele fiilor, în mobilizarea asta de urgență cred…
Că…dintre războaie (un război, pentru mine, înainte de a fi al exteriorului, rămâne unul ce ține strict de interior), poate că cel mai greu de dus este cel împotriva înrăirii. Lupta pentru neînrăire e cumplită, de lungă durată și profund dureroasă, dar mai cumplită decât lupta în sine mi se întrevede – de la exterior, odată ce vei fi învins înrăirea – pierderea acestei lupte. Pentru că, odată pierdută lupta împotriva înrăirii, înrăindu-te, nu-ți dai seama că TE-ai învins…
De când mă știu, am încercat să ocolesc orice formă de conflict, mă ascundeam – copil fiind – sub plapumă la orice semn care prevedea o mică ceartă și nici până astăzi, filmele „cu război” nu le-am putut urmări. Mi-au lipsit cu desăvârșire (binecuvântată lipsă!), copil fiind și adolescent și apoi “om mare” , bătăile în casă, iar unor agresiuni de orice fel venite din exterior de la cunoscuți și necunoscuți am ales să răspund cu o întoarcere de spate precedată de o vorbă bună. Nu știi să lupți, mi s-a mai spus pe ici pe colo, iar eu cu înverșunare mi-am asumat neștiința aceasta a intrării în vreo luptă provocată de exterior, continuând să cred, să simt că Iubirea, zâmbetul și gândul bun, curat sunt cele mai bune arme cu care vom fi fost noi, muritorii cuvântători, înzestrați de la zămislire.
Că, în fond, niciun război nu vine neînvățat și nici o pace nu poate cobori peste ceea ce ți-i exterior decât dacă vei fi fost învățat să-ți crești, prin Iubire primită și dăruită, pacea interioară, acea pace pe care o vei fi purtat, de asemenea, de când te vei fi născut…
Și da, aceasta mi-i epifania fiecărei zile, cu gândul acesta vă dau binețe, oameni dragi din lumea mare, în fiecare dimineață.
ZI BINECUVÂNTATĂ, OM BUN, OM DRAG, OM PACE DIN LUMEA MEA! Te rog doar atât, NU UITA: În vreme ce oameniI fac război, Îngerii care-au fost odată NOI împletesc în Cer cojoace, steaguri albe și haine de PACE… Că dintr-un Răsărit în altul, Cerul împletește-Înaltul și din Apus înspre ApusCerul toarce, luna-i fus. Între Răsărit și-Apus este Sunt până la Nu-s…
Ei, și dacă tot prescrisu-mi-ai mie așa hap de insomnie, să te întreb și eu ceva: cum faci tu Alegerea? Că nici “alegerea” nu are doar un sens, dar dacă ar avea, ce sens ți-ar da ție, Alegerea? Bunăoară când “ai de ales” în orice, oricum, ceva, care-i gândirea ta: aleg Binele mai mare sau Răul mai mic? Înțelegi ce zic?Ei, și dacă da, și dacă nu, eu înspre Bine mă ridic și doar zâmbesc Răului mic. 
Zorii de azi sunt despre minunata călătorie în Nimic și Tot în care m-au purtat, ieri, Minunile mele de clasele II-IV (pardon, ale dumneavoastră) din Camera cu Povești. Călătoria a fost pornită de la întrebarea mea: “Hei, Minunile mele dragi, care e treaba și ce-ați mai făcut de când nu ne-am văzut?”, urmată de un sec și unanim: “Păi, nimic!”.
Asta este ceea ce a urmat:-Nimic? Adică, o săptămână întreagă, voi nu ați dormit, nu v-ați trezit, nu v-ați spălat, nu ați mâncat, nu ați fost la școală, nu v-ați făcut teme, nu ați râs, nu v-ați jucat etc.?
Tăcere. Și… brusc, se ridică Minunea în picioare și zice, după care, tăvălugul:
-În acest moment creierul meu s-a blocat. Și încearcă să răspundă la întrebarea: Ce este Nimicul și cum arată?
-Chiar așa! Că și acum, eu dacă stau, nu înseamnă că nu fac nimic, ci că stau!
-Da! Și chiar când zic că nu văd Nimic, tot văd ceva, adică întuneric, iar întunericul nu pare a fi Nimic, ci… întuneric!-Păăăi, în cazul asta, Nimicul nu există?
-Bine, dar dacă nu există Nimicul, de ce vorbim despre el? De ce există cuvântul Nimic?
-Nimicul este, oare, opusul lui Tot? Dar ce este Totul, în cazul ăsta?
-Totul este orice există!
-Da, dar dacă Totul există, de ce Nimicul nu există?
-Păăăi… Nimicul, în cazul ăsta, e parte din Tot?
-Hmmmm…. Posibil, oare, Nimicul să fie Tot?
-Și, dacă e așa, posibil ca Totul să fie Nimic?
-În acest moment, creierul meu e plin de întrebări ciudate!
Iar eu… Eu mă uit la Minunile mele și le îmbrățișez cu privirea și zâmbesc și le spun: “Doamne, cât de mult vă iubesc! Tocmai ați călătorit în lumea Filosofiei! Adică, arta de a gândi…”.
Apoi, ne-am jucat.
Bună dimineața, om bun și drag din lumea mea!Camera cu Povești – Mădălina Rotaru, Ateliere de Dezvoltare personală prin Povești și Scriere Creativă
Să umblu mereu cu un semn de întrebare deasupra văzului, auzului, simțirii mele. Să fiu eu însămi un permanent mare semn de întrebare, în ceea ce privește conștiința, conștiența și cunoștința pe care mi le asum ca valori. Cred că asta înseamnă pentru mine a fi autentic. Pentru că nici autenticitatea nu mai are doar un sens, acela al dicționarului care definește ”AUTENTIC, -Ă = Care este conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială”. Culmea, a fi mereu la îndoială cu mine însămi – prin îndoială neînțelegând ”lipsa de încredere în mine” ori ”neasumarea propriei valori”, ci a fi în permanentă uimire față de tot neprevăzutul, necunoscutul – este taman referința mea în ceea ce privește ”autenticitatea”. Și mă tem de ziua aceea în care și mă rog să nu vină vreodată, când, fără să fiu conștientă, în conștiință și cunoștință, să-mi pierd mințile și sufletul, ajungând să mă consider un semn de exclamare. Din aici în acum și din când în gând pășesc cu sfială, vulnerabilitatea fiindu-mi haina de gală, în mine, din mine spre tine, Lumea mea mare în semne de întrebare fără de hotare. Bună dimineața, om bun care, deși înțelegi, te îndoiești de ceea ce spun! 
– dedicată lui Sebi, 9 ani –
A fost odată ca niciodată o Țară numită Țara Curajului. Aici, toți locuitorii erau neînfricați, iar motivul pentru care era așa era foarte simplu: în acea țară, cu excepția locuitorilor ei, nu exista nimic. Aboslut nimic. Țara era doar un teren imens și gol, pe care ziua locuitorii mergeau fără direcție, iar noaptea obosiți de atâta fără direcție, cădeau alandala și adormeau. Pe cât erau de curajosi, așadar, pe atât de obosiți erau și nedumeriți de oboseala lor pentru faptul că, orcât și oriunde ar fi mers, ei nu ajung nicăieri.
Mai mult, locuitorii habar nu aveau că sunt curajoși și nici că locuiau în Țara Curajului. Acest nume, de Țara Curajului, l-a pus, de fapt, un Doctor. Doctorul, nu știe nimeni nici de unde, nici cum, a poposit într-o zi în acea țară, iar tot ce a putut vedea era o mulțime de bezmetici pe un teren gol, umblând care încotro, fără nici o direcție. Ochii locuitorilor aveau cearcăne mari, frunțile lor erau pline de stropi de sudoare, gâfâiau și oftau întruna.
Doctorul a dat ”Bună ziua!”, și-a scos trusa medicală și le-a spus locuitorilor: – Vă văd foarte obosiți, cu toate acestea sunt impresionat de curajul vostru de a merge întruna nicăieri. Aș vrea să vă ascult inima și să vă fac analizele! Ați putea, deci, să veniți la mine.
Uimiți, locuitorii Țării Curajului și-au găsit astfel prima destinație. Când Doctorul și-a scos însă Stetoscopul, Seringa și Acele, locuitorii au simțit ceva ciudat, un fel de transpirație și un ghem în stomac și au aflat astfel, pentru prima oară ce este frica. Frica de Doctor.
Dar, pentru că Doctorul s-a ascultat mai întîi pe el și le-a dat și locuitorilor să îi asculte inima și pentru că Doctorul mai întâi s-a înțepat pe el și și-a luat sângele – iar când s-a înțepat, nu a plâns, ci a zâmbit – locuitorii au învățat nu doar ce este frica, ci și Curajul. Rând pe rând, s-au lăsat toți consultați de Doctor și au întins mâinile pentru înțepături și n-au plâns, ci au zâmbit, exact ca Doctorul.
-Gata!, a spus Doctorul după ce i-a consultat pe toți. Am făcut analizele și ele îmi arată că aveți o doză foarte ridicată de Curaj, iar a fi Curajos este Sănătos. Vă declar locuitori în Țara Curajului și vă recomand să nu mai mergeți aiurea, vă recomand să vă jucați, să faceți ceva util și să vă odihniți. Găsiți-vă, așadar, niște destinații!
Pentru a putea afla alte destinații, locuitorii aveau nevoie însă, să știe cum. Ei, dar asta este deja o altă poveste.© Camera cu Povești – Mădălina Rotaru
într-o dimineață am adulmecat atâta la aerul de afară în așteptarea unei primăveri că am inspirat și bătaia din aripi a unui fluture nevăzut. Sau o fi fost o zână.
atunci mi s-a năzărit că strănuturile, știți, se prea poate să fie cauzate de inspirația unui zbor de fluture nevăzut…
Ups! Am strănutat o zână!
La prezentul continuu, mă trezesc, uneori, tânjind după vremuri în care nu m-am născut. Ceva dinlăuntrul meu se identifică, în momentele acelea, cu un dor nebun de acele vremuri, chiar dacă, în carne și oase, sunt în afara lor. Și nu mă-ntreb totuși, niciodată, în acele momente, ”cum ar fi fost dacă…” pentru că, bizar poate, vremurile acelea de care mi-e dor, chiar de eu sunt trupește în afara lor, ele sunt parte din mine, le simt, mă simt una cu ele.Ascultându-mi eroii, apoi, citindu-i, descoperindu-i, înțeleg că dorul meu nu e o simplă nebunie, la fel cum identificarea mea cu ceva aparent exterior mie nu-i o nebunie. La prezentul continuu, nu-l am pe ”ce-ar fi fost dacă…” în mine.Ideea asta a maturizării e o iluzie îmi zic din nou, la fel cum ”aici și acum” aruncă-n derizoriu conceptele de ”trecut” și ”viitor”. La prezentul continuu, netrupește, sunt una cu vremurile mele de care mi-e dor.Ce vreau să spun, pentru că așa simt, este că de oricare derizorii ”trecut” sau ”viitor”, trupește, aș fi aparținut, aș fi fost mereu aceeași, a prezentului meu continuu, un element lipsit de importanță din infinitele elemente ale ”tagmei inadaptaților”. Sau, mai drag mie auzului si simțirii, unul din infiniții naivi ai Clubului Naivilor Iremediabili, cum râdeam cu un drag prieten plecat de câțiva ani în ”Nepământenesc”…
29 ianuarie 2020
Uneori, un înger mi se-așază în palma stângă
Pentru ca eu, dreptace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu-mi dă pace.
În zilele acelea, îngerul vrea să mă joace.
Uneori, un înger mi se-așază în palma dreaptă
Pentru ca eu, stângace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu poate să m-ajungă
În zilele acelea, Îngerul vrea să mă plângă.
Și știu!Îngerul se-așază în palma mea dreaptă sau stângă
Pentru ca aripile mele nevăzuteuneori stângace, uneori dreptacesă nu mi se frângă.
***
10 iunie 2020
Mi-a zis, este scris:
Cu rana adâncă din mâna ta dreaptă
– eu o Privesc şi… şi alţii o văd, deşi nu se vede –
Simţirile tale le strigi chiar dacă, acum,
Lumea nu crede.
Durerea-i prea mare şi-n rimesi vorbe,
Simţirile tale le strigi,
rana-ţi doar tu poţi s-o vindeci, durerea s-o stingi.
Cândva…Cândva vei afla că Strigătul Lumii
ai zămislit prin penel
cu sânge – cerneală din mâna dreaptă, rănită, a ta…
Şi Lumea, atunci, va credeşi nu doar va vedea.
***
27 iunie 2020
Mâna mea dreaptă
este înțeleaptă
Mâna mea stângă
pare nătângă
Săracă în duh, palma mea stângă
Rana cunoașterii de-a dreapta și Tatăl de-acolo,
Nu știe s-ajungă.
Fericiți săracii cu duhul.
Rănile ating Văzduhul.
***
29 iunie 2020
Timpul vindecă răni – Lumea o zice,
dar mâna mea dreaptă, cea înțeleaptă
o contrazice.
Timpul nu vindecă răni,
timpul, în tăcere și fără socoteală,
răni doar pansate, ascunse sau negate,
le scoate la iveală.
Și Timpul însuși îți strigă atunci
“Sunt Timpul să vindeci
fără să negi Rana, pansamentul s-arunci!”
Iar mâinii mele cea stângă, micuța nătângă,
fericita cu duhul, auzind acestea,
îi vine să plângă
***
30 iunie 2020
Palmele amândouă scufundă-ți în rouă,
spală palma stângă, aia nătângă,
fericita cu duhul,
roua s-atingă Văzduhul,
spală palma dreaptă, aia înțeleaptă,
roua să deschidă,
Rana să-nchidă!
***
12 iulie 2020
Mâna mea dreaptă, aia rănita, dar înțeleaptă
vorbește cu mâna mea stângă, aia nătângă, fericita cu duhul:
Știi, uneori aș vrea ca tu să fii eu.
Numai așa ai vedea și ai simți
cât de bine e să trăiești lângă cineva ca tine
chiar dacă doare, e atât de bine…
Și mâna mea stângă
fericita cu duhul, aia nătângă,
emoționată, începe să plângă.
Rana mâinii cea dreaptă,
aia rănită, dar înțeleaptă,
cu stângăcie străpunge
cu duhul o unge…
***
16 iulie 2020
De când i s-a zis că adâncă, acolo, rana o poartă,
e tot mai înțeleaptă
mâna mea dreaptă.
Deși n-a înțeles când i s-a zis,
a știut că-n Rana de-o poartă
sunt rănile celor ca ea din Lumea toată.
Ascunse, nepătrunse, nevindecatede
simțirea însăși a Lumii, negate, ferecate.
Vezi tu? zice mâna mea dreaptă, aia rănita, cea înțeleaptă,
mâinii mele stângi,
fericita cu duhul, naiva,
“atunci când tu plângi
din senin și lumea te ceartă
eu știu că tu știi de rănile lumii
ce Rana-mi le poartă…”
și când aude asta, mâna mea stângă,
fericita cu duhul, aia nătângă,
Rana dreptei mai tare o plânge,
o curăță de sânge.
***
24 iulie 2020
Căuș împreunate în jurul cănii de cafea.
Privește mâna dreaptă, rănita înțeleaptă,
la mâna stângă, fericita cu duhul, nătângă a mea.
Și zice mâna dreaptă:
”Nătânga mea stângă,
fericită cu duhul, îmi pare mie sau și tu ești crestată?
Văd cicatrici pe tine pentru prima dată!”
Și zice mâna stângă:
”Vezi bine, rănită a mea, dreaptă înțeleaptă!
Pe când eram liceană, am fost și eu crestată,
întru frăție despicată,
de cruce prin sânge.”
stânga râde isteric,
isteric dreapta plânge.
”Înțelegi acum, nu-i așa,
Rănită înțeleaptă dreaptă a mea…
Eu pus-am frăție,
Tu, peste, legat-ai cununie…”
***
27 iulie 2020
Mâna mea dreaptă, rănita înțeleaptă
și palma mâinii cea stângă, fericita cu duhul nătângă.
“Ce vezi?”, o-ntreabă blândă mâna mea stângă.
Iar mâna mea dreaptă începe să plângă.
“E calea știută, privind înapoi,
cu pacea știută, știutul război.
E și-o neprevăzută, privind înainte,
toată-n simțire, dar fără-nvățăminte.
Și mai e o cale, indică sihăstrie.
Aceste trei drumuri se arată-n palma-ți, mie”.
“Toate de viață, trei linii ce vezi,
căile tale sunt în răscruce.
Și Înțelegi prea bine, dar încă nu Crezi
în Calea cea nouă pe care pasul te duce”
Mâna mea stângă palma-și închide:
“Cheia-i la tine,
Taina la mine,
Ești înțeleaptă, dar inima-ți deschide!”
***
18 august 2020
Deși-i nătângă,
fericita cu duhul, palma mea stângă,
la ea tot tinde s-ajungă
palma mea dreaptă, rănita înțeleaptă,
duhul să-l pătrundă.
Nătânga, în linii, îi scrie
”Privește, înțeleaptă, ce îți zice ție:
distanța de la Tine la mine, doar Tu n-o poți ajunge.
Vindecă-ți de rațiune rana, spală-ți simțirea de sânge!
Distanța de la Mine la tine
prin duhul, nu există.
Contemplă Văzduhul! În contemplări insistă!”
***
25 august 2020
trei nopți la rând visat-au că-s legate
și au simțit coșmar,
c-așa nu pot răzbate
și că Împreună înseamnă Libertate
și s-au Trezit
și-a înțeles rănita, mâna mea cea dreaptă
că nu e singura-nțeleaptă
și știe fericita-n duh, mâna mea cea stângă
că nu e chiar așa nătângă…
***
EPILOG
28 ianuarie 2021
Mâna mea dreaptă, pretins înțeleaptă
făcut-a Pace
cu mâna mea stângă,
pretinsa naivă, nătângă.
Nu se mai hărțuiesc de-acum.
Privit-au Luna azi-noapte
și au înțeles că jumate cu jumate,
în baie de Lumină
se face Luna Plină.
Înțelept, naiv, în degete se-adună
mâinile mele de-acum Împreună.
Una în cealaltă se țin
pentru că au înțeles,
doar lor își aparțin.
Ce greu, ce greu e să te scuturi
de senzația aripilor fluturi
care cândva te-au învățat că poți să zbori
chiar dacă,
chiar dacă uneori,
te-au dus și pe tărâmuri neplăcute
ori în ținuturi neștiute.
E greu, e greu să uiți și să te scuturi
de zbor cu aripi fluturi
ce-odată ai avut în umeri.
Respiri adânc, în zboruri te numeri.
