Delicii de miercuri dimineata.
Elisa: Mami, unde peacă tati?
Eu: La serviciu!
Elisa, triumfător: Daaaa, bani, boboane!
All posts by river
cu poeții
6 martie 2015
E ceva fain de tot în trezitul involuntar atât de dimineață: ”cafeaua”, zilnic mai multă, cu poeții mei de citit, de ascultat. Când mi se întâmplă o jumătate de somn în plus, aproape că-mi primesc odihna cu ciudă.
Miracole
Mă gândesc că miracolele n-ar putea genera miracole decât dacă, precum zâmbetele, au o preexistență a lor.
10 martie 2015
Muguri
 |
| From Desenele mele |
Muzele și muzii au o anumită mândrie a lor, iar pentru a le înțelege atitudinea, mai cu seamă în primăveri, privește crengile copacilor întâlniți în drumul tău spre oriunde, fie el numit și drum rutină. Ai să vezi muzele și muzii plesnind de mândrie sub formă de muguri si flori.
Niste lectii
 |
| From Neverending Praga, aprilie 2011 |
Una dintre cele mai mari lecții despre umilință mi-a fost servită în clasele primare… Noi, copiii ”obraznici”, cei care nu ne țineam tot timpul mâinile la spate, că amorțeam și ne dureau nu de alta, eram scoși din clasa noastră pentru a fi purtați ca oile și expuși câte trei-patru minute, în fața colectivelor din alte clase. Noi eram ”așa nu!”.
Tot atunci, într-o zi întreagă (eram în clasa a treia) am purtat împreună cu alți câțiva colegi hârtie igienică pe cap, la gât și pe braț… Ne uitaserăm bentițele, cravatele de pionier și matricolele școlare acasă.
Îmi amintesc și ziua în care ne-au fost aruncate sandalele pe fereastră pentru că, pe sub bancă, inocent, ne mai descălțam să ne dezmorțim la tălpi.
Nu, nu mi-au fost învățătură de minte toate astea. Mi-au fost răni pe care abia acum mi le vindec. Mergând uneori prin ploaie fără umbrelă și desculță-n zăpadă…
Călimara
Astăzi m-am trezit cu gândul la cana de cafea ca o călimară cu cerneală pentru scris diminețile.
 |
| From Diverse |
Hrana
 |
| From Desenele mele |
Mi-aduc aminte (și sunt sigură că mulți dintre voi vă amintiți) de jocul acela în care, în copilărie, ai mei – părinți, bunici – încercau să ne prindă pentru a ne determina să mâncăm: hai, o gură pentru tine, una pentru mama, una pentru tata, una pentru sora, una pentru bunica, una pentru bunicul, una pentru verișoare și tot așa, câte o gură de mâncare pentru persoanele iubite din jur. Persoane dragi pe care ajungeam noi, copiii, să le enumerăm, să le căutăm. Era un truc care, cu adevărat funcționa, iar acum, e jocul în care, la rându-mi părinte fiind, încerc să-mi prind uneori copilul. Și funcționează. ”Una pentu mine, una pentru mami, una pentu tati, muni, bita, coti, gigi, mala, tudol, titol, ti una pentu sînzi, una pentru chiti, una pentu doamna, una pentu matutica…”. Și râdem și ne strângem în brațe, trimițând astfel și câte un gând bun fiecărei persoane dragi din jur.
Jocul ăsta, mi s-a năzărit acum, mă gândesc că funcționează pentru că are de-a face cu iubirea, cu HRANA și mai puțin cu mâncarea. Nu-mi oblig copilul să mănânce, îl încurajez să descopere, precum iubirea, hrana…
Tot așa, mi s-a năzărit, poate ar trebui să intrăm uneori în jocul cu vreo carte. Azi citim o pagină pentru tine, mâine, una pentru mama, una pentru tata, una pentru… și încă una și tot așa. Și te pomenești că, dând cărților de gust, ajungi să înțelegi că ele sunt iubire
Liceenii băcăuani au bani de dat și bani de luat!
 |
| From De-ale jurnalistilor |
Zilele trecute, frumoșii liceeni YouthBank Bacău au anunțat cu surle și trâmbițe – nu, au anunțat frumos, ca la carte! – lansarea unei noi sesiuni de finanțări pentru proiectele pe care alți colegi de-ai lor din liceele băcăuane ar vrea să le implementeze în unitatea lor școlară sau în comunitatea în ansamblu.
În acest an, suma pe care YouthBankerii din Bacău au strâns-o prin implementarea de către ei înșiși a unor proiecțele frumoase, este de 19.000 lei, bani pe care, ați înțeles bine, îi vor da mai departe, pentru susținerea altor proiecte realizate de colegii lor.
În acest an, programul YouthBank – program implementat în Bacău de Fundația Comunitară Bacău – este sprijinit de BRD-Groupe Société Générale prin dublarea sumei strânse de echipa YouthBank, sumă din care vor fi finanțate proiecte cu impact în comunitate inițiate de liceeni
”Noi credem că acest program arată foarte limpede resursa voastră inepuizabilă de investiție în această comunitate. De asemenea, comunitatea are obligația de a investi în voi resurse și capital de încredere”, a spus Eduard Farcaș, reprezentantul BRD Bacău, la evenimentul de lansare a programului din acest an.
Condițiile de participare la program, termenele și alte detalii se găsesc pe site-ul YouthBank Bacău, aici.
Scrisoare de la nepoti
 |
| From Familia |
„Cine nu are un bătrân să și-l cumpere” zice o vorbă… din bătrâni, nu-i așa? O auzim adesea, iar pentru destul de mulți dintre noi ea are semnificații adânci, ducându-ne cu gândul la minunile trăite, în copilărie, în casele bunicilor. Eu nu voi vorbi însă, în rândurile ce urmează, despre acești bunici de poveste, în fața cărora, de altfel, mă înclin. Voi vorbi despre, să le spunem așa, „excepțiile care întăresc regula”, excepții, care din păcate, nu sunt deloc puține. Și care lasă răni adânci în sufletul nepoților… De fapt, voi strânge gândurile mele ca într-o scrisoare pe care un nepot ar adresa-o unora dintre bunici:
Dragi bunici,
Înainte de toate, mi-aș dori tare mult ca rândurile acestea să le primiți cu dragoste, pentru că din dragoste au fost scrise.
În al doilea rând, aș vrea să știți că, în sfârșit, m-am hotărât să vă scriu pentru că, am constatat cu multă mâhnire, unii dintre voi sunteți tare mânioși în ceea ce spuneți și faceți, fără a sta să vă gândiți măcar o clipă dacă nu cumva ceea ce spuneți sau faceți este educația pe care, de fapt, ne-o oferiți nouă, nepoților…
Cum ar fi, de exemplu, atunci când vă urcați într-un autobuz și, negăsind vreun loc liber, găsiți imediat să faceți referire la lipsa de educație a tinerilor, invocând-o cu glas tare și multe vorbe de „lua-v-ar dracu’!”. Da, chiar așa! Referiri pe care le faceți și în momentul în care vreun controlor se întâmplă să vă solicite biletul sau abonamentul de călătorie, iar voi nu le aveți…
Cum ar fi, de exemplu, brutalitatea și mânia prin care vă adresați, tot în autobuz, unor copii văduviți, nu din cauza lor, de dragoste, sau injuriile pe care le aduceți unor persoane adulte doar pentru că ele au haine foarte colorate.
Cum ar fi, de exemplu, mânia pe care o manifestați și vorbele pe care le adresați, vorbind despre lipsa lor de educație, unor adolescenți care se mai întâmplă să deranjeze cu fumul de țigară intrarea în vreo scară de bloc: „Ce căutați mă, aici? Duceți-vă dracului cu țigara voastră cu tot, ce stați în ușa blocului meu? Lua-v-ar dracul de golani!”. Da, chiar așa…
Cum ar fi, de exemplu, mânia și cuvintele pe care le adresați unor adolescenți care, inocent chiar, se sărută pe stradă sau în autobuz.
Sau mânia și cuvintele pe care le adresați, unii dintre voi, personalului unor instituții publice sau operatori economici privați și chiar ONG-uri care lucrează pentru ca drepturile voastre să vă fie corect acordate, fie ele tichete, ajutoare financiare, abonamente de autobuz sau diferite servicii sociale.
Cum ar fi, de exemplu, mânia și brutalitatea pe care le manifestați într-o sală de spectacol cu intrare liberă, față de părinți ai căror copii ocupă locuri care, ați hotărât voi, „vi s-ar cuveni”. Copii aflați acolo pentru că urmează să urce pe scenă pentru a vă oferi vouă, dragi bunici, un spectacol gratuit.
Și cum ar fi mânia și brutalitatea prin care vă adresați unor copii – de obicei murdari, cu mâna întinsă către trecători – cu „lua-v-ar dracu’!”, da, chiar așa!, imediat ce veți fi ieșit dintr-o biserică în care v-ați pus nepoții să-ngenucheze în fața lui Dumnezeu…
Și mă opresc aici.
Cu dorința, mărturisită deja, că veți primiți rândurile acestea cu dragoste și înțelepciune pentru că din dragoste, fără mânie, doar cu mâhnire, au fost scrise de un eventual nepot al vostru.
E adevărat, unii dintre noi, nepoții, chiar suntem lipsiți de educație și avem un vocabular necuvenit față de voi… Să știți, însă, că asta se prea poate să se întâmple pentru că suntem rodul educației fiilor și fiicelor voastre…
P.S. In imagine, cei mai minunati bunici din lume si niste nepoti cu adevarat fericiti! 🙂
Editorial aparut in Ziarul de Bacau, 2014
Loc de joacă sau câmp de bătaie?
 |
| From Neverending Praga, aprilie 2011 |
Din nefirescul lucrurilor face parte, cu amar o constat, legitimarea violenței, fizice sau verbale, de către unii adulți – de fapt nu sunt unii, sunt mulți, prea mulți -, inclusiv atunci când copiii sunt scoși la joacă. Sună urât ”scoși”, dar acesta este sentimentul pe care, în vreun parc sau altul, îl citesc pe chipurile unor părinți sau bunici sau supraveghetori pur și simplu în raport cu micuții lor. Dându-și ochii peste cap, cu greu câte un părinte se ridică la cererea micuțului de a-l implica pe cel dintâi în joaca sa. Rar, prea rar, se aude câte un ”Bravo!” din partea părinților sau câte o apreciere, izvorâtă din sinceră admirație, atunci când micuțul vine țopăind să-i arate maturului de pe margine mica sa realizare, că e vorba despre vreun desen pe asfalt, despre o glumă, sau despre o faptă care, din perspectiva copilului, este foarte importantă pentru că chiar este.
Mult mai des însă, de pe margine se aud țipete ale părinților atunci când micuțul este surprins că face vreo poznă. Și nu mă refer la ”țipete” de genul ”Ai grijă, e periculos!”, ”Mama, te rog fii atent/ă, te poți lovi!” – de multe ori țip și eu astfel, mai ales dacă distanța dintre mine și copil e destul de mare pentru a nu o putea parcurge în timp util atunci când un pericol e iminent -, ci la țipete, în cazul posibilității producerii de astfel de accidente, de genul ”Tu-ți gura mă-tii de copil, dă-te jos că-ți rup gâtul!” sau ”Pleacă de acolo, că vin și-ți crăp capul, nenorocitule!” și tot așa. De ridicat însă, de explicat, nu se pune problema. Știți despre ce vorbesc, nu-i așa?…
Locurile de joacă sunt legitimate de unii părinți – de fapt nu de unii, sunt mulți, prea mulți -, drept câmpuri de bătaie. Rănirea este legitimată. Ne gândim eu și soțul, de pe margine că, pentru astfel de părinți, de fapt, dacă propriul copil și-ar rupe gâtul sau și-ar sparge capul ar fi ceva normal, n-ar trebui, în cazul producerii unor astfel de nefericite accidente, ca ele să provoace îngrijorare și durere, nu-i așa? Și nici intervenție din partea părintelui.
În altă ordine de idei, acum patru zile, după o mică criză de furie a copilului meu de 3 ani și câteva luni, criză manifestată inclusiv prin violență asupra mea și gestionată cu multă, multă răbdare din partea mea aducând în atenție eternul ”Nu, mami, nu lovim, nu ai voie să lovești pe nimeni niciodată, la fel cum nimeni, niciodată, nici măcar mama și tata, nu are voie să te lovească!”, printre lacrimi, de data asta nu de furie, ci cu năduf, copilul mi-a răspuns: ”Nu, nu e ata, ate mame bate popiii!” (”Nu, nu e așa, alte mame își bat copiii!”). Ce să-i răspund? Că acele mame sunt rele? Nu, pentru că știu că nu sunt. Am înghiț în sec, am luat-o în brațe și m-am abandonat în amarul gândului la toți cei care, fără a avea vreun drept și fără măcar să o creadă ei înșiși, legitimează violența fizică și verbală și transformă locurile de joacă în câmpuri de război….
Editorial apărut în Ziarul de Bacău pe 7 august 2014