Dincolo de faptul că m-a luat prin surprindere totală propunerea lui Adrian Jicu de a vorbi eu despre cartea domniei sale, ”Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă”, negăsind nici un motiv temeinic în mine de a face asta, aceeași propunere m-a onorat peste măsură. Uau, nu doar că mi s-a propus să vorbesc despre o lucrare, dar ea este și una născută din mîna unui critic. Despre care, critici, nu pot să nu mă amuz de idee, în urmă cu câteva zile, la un eveniment la care am avut privilegiul să particip, The Power of Storytelling organizat de Decât o Revistă, unul dintre speakerii care m-au inspirat în mod real, Chris Jones, a spus ”dă-i naibii, dintre toți condeierii, criticii sunt cei mai fricoși, de aceea aleg să scrie despre alții!”.
Trecând peste asta, haotic, ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la volumul lui Adrian Jicu a fost tocmai faptul că gândurile sale despre autori și scriitura lor – nu toate sunt opere! – nu mi-au dat nici pe departe senzația că sunt ale unui critic literar în accepțiunea clasică. Am citit ”Caruselul cu hamsteri” în scurte pauze de cafea și exact acesta a fost sentimentul: că am stat, de fapt, de vorbă cu autorul la o cafea. De altfel, autorul însuși recunoaște de la bun început că ceea ce urmează a i se dezvălui cititorului este de fapt autodezvăluirea acestuia. ”Sunt, după cum se va vedea, și cronici pozitive și cronici negative – spune Jicu – caci ele ma definesc în egală măsură. Este și motivul pentru care Caruselul nu e o simplă colecție, în diacronice, a unor scriitori și opere semnificative, ci o selecție de comentarii despre cărțile pe care le-am citit. Din acest motiv, volumul poate fi văzut ca o oglindă (parțială) a ceea sunt eu: cu gusturile, cu preocupările, cu prejudecățile și umorile mele”. Da, asta este cartea lui Jicu. O oglindă, chiar dacă una parțială, a sa. Una în care, privindu-mă, m-am regăsit pe alocuri și eu, cu bucurie.
De la bun început nu mi s-a dezvăluit imaginea unui critic în accepțiunea clasică, după cum spuneam. Nici pe departe. Ci, aceea a unui iubitor de carte, a unui iubitor de oameni și fin observator, dincolo de operele acestora, al lor. Majoritatea cronicilor lui Jicu – apărute în Atreneu cu precădere – încep printr-o descriere a autorului, devenit personaj astfel, despre care urmează să vorbească. O descriere fizică chiar, o descriere a ceea ce-l definește pe autor ca om, înainte de a fi scriitor. Jicu nu face distincție, așadar, neapărat, între om și scriitor, de aici, subiectivismul – poate considerat de unii exagerat – în expunerea părerilor despre doar scriitura omului…
N-am putut, de asemenea, să nu remarc, citind tot mai pe nerăsuflate cronicile lui Adrian Jicu, că, fără a nedreptăți pe careva, el face dreptate unor autori dați deoparte de tabieturile lumii băcăuane scriitoricești. Cercul poeților băcăuani a fost, astfel, închis pe nedrept – crede Jicu și sunt total de acord cu domnia sa – unor autori extraordinari. Dacă ar fi să exemplific acum, mă gândesc la cel puțin doi autori: Ion Tudor Iovian și Adrian Crețu.
N-am putut, de asemenea, să nu remarc ironia – una fină – a criticului Adrian Jicu la adresa unor autori (băcăuani cu precădere) care, nelipsiți de originalitate (Jicu, repet, nu nedreptățește pe nimeni), și-au autoproclamat, exagerat, statutul de poet. Sunt de acord. Versificarea e una, poezia e alta.
În fine, n-am putut să nu remarc la Jicu, o oarecare stare de frustrare născută tocmai din ceea ce iubește el să facă mai mult: să citească. Că de, nu orice vers e poezie și nu orice caligraf e și poet. Și e frustrant, da, să fii nevoit (pentru că asta ți-e meseria) să accepți să citești și să recitești versuri scrise de caligrafi și să mai și scrii despre ele…
De aceea, în orașul ăsta în care (și) Jicu zice că aproape nu se întâmplă nimic, această neîntâmplare eu o pun (și) pe seama repetatelor manifestări așa-zis culturale, asumate de așa-ziși oameni de cultură, un cerc în care se învârt aceleași chipuri, aceleași glume, aceleași ironii la adresa tinerei generații. Toate sunt departe, departe tare, de poezie.
”Caruselul cu hamsteri – Decupaje din literatura postdecembristă” – urât și neatrăgător sună acel ”Decupaje din….”! – mi s-a părut, dincolo de a fi o carte de critică, una de portrete. Și mi-a plăcut tocmai de asta. Și mi- a plăcut pentru că m-a determinat să pun mâna pe scrierile unor autori, la fel cum mi-a confirmat că nu e cazul să insist cu alții…
Lansarea ”Caruselului…” a avut loc sâmbătă, 1 noiembrie, în clubul The Stage din Bacău, o lansare atipică (în cadrul proiectului Pasajul CFR este al tuturor, al Asociației Mutatis Mutandis din Bacău), de la mișto până la extraordinară, la care au contribuit Eliza Noemi Judeu, Marius Manta, Dragoș Burlacu, Alina Chiriac, Ionuț Popa, Alina Căprioară și eu. Nu mai am acum cuvinte de spus ce și cum, le-am spus acolo, în ”pasaj”.
A scris frumos, despre, Gheorghe Bălțătescu, în Deșteptarea. 🙂
FOTO: Constantin BROSU și Bogdan ICHIM
