Category Archives: ne-categorii

De fapt

Piticul
uneori
cînd nici nu plouă
nici nu ninge
numai plînge

ca acum
de șapte nopți și șapte zile
piticul pleacă din min(t)e

uneori
piticul nu mă lasă să dorm
se chircește-n degetele de la picioare

piticu-i reumatic
uită de visare

Cu bucurie

Ca niciodata, fetita noastra de doi ani, intr-o miercuri seara, o seara de mai 2013, inainte de culcare, a abandonat joaca de dinainte de somn si, luandu-si biberonul in primire s-a intins nostalgica asa, cumva, in patut, cu privirea proptita in a mea.

Astepta, oare, ceva de la mine? M-am aplecat, ca de obicei, asupra ei si, inainte de a-i da pupicul de noapte buna, i-am soptit, tradata de o emotie fara margini: “Stii, de astazi, oficial tu esti fetita mea si a lui tati si suntem cei mai fericiti parinti din lume!”. Raspunsul ei a fost o mangaiere cu manuta pe obrazul meu, o mangaiere ca de om mare, parca, plina de liniste si caldura, ca o mare usurare dupa o mare grija, ca o asigurare totodata: “Mami, tati si eu sunt cea mai fericita fetita din lume ca va am…”.

Inca sunt stapanita de emotia acelei mangaieri si stiu ca, de fapt… Continuarea aici.

Sambata si duminica de Gala cu Tazio Torrini

Teatrul Bacovia, Festivalul Gala Star, sâmbătă 7 aprilie, duminica 8 aprilie h. 20,30
Compania Telluris Associati

La colonna infinita
(Coloana nesfârșită)

de Mircea Eliade

adaptare și regie Letteria Giuffrè Pagano
cu Tazio Torrini
traducere Horia Corneliu Cicortaș
scene și muzică Spazio T. A.
lumini și video Marco Gheri
asistență decor și producție Annalisa Galli
colaborare dramaturgică Horia Corneliu Cicortaș
o producție Telluris Associati
în colaborare cu FIRI

„Priviți și învățați – opera asta e vie, se agită, caută, aleargă, și există numai încât rămâne vie. Ajungi într-o altă lume. Îngerească. N-o pot numi altfel: îngerească… Iar la sfârșit am să vă arăt coloana… am să vă învăț cum s-o priviți…”

Întâlnirea cu teatrul lui Eliade, încă foarte puțin cunoscut în Italia, marchează o nouă etapă pentru compania Telluris Associati. Prin montarea acestei piese, ia naștere Galleria dell’incompiuto (Galeria ne-împlinitului): pentru un teatru in-definit, ce vrea să se interogheze mai ales asupra noilor plăsmuiri de pe scena contemporană.

În La colonna infinita textul și cuvântul devin suprafețe ce pot fi călcate și locuite fizic, caligrafie în mișcare. Operele sculptorului român Brâncuși sunt descărnate și reduse la esența lor de forme fluctuante și impalpabile care apar doar la răstimpuri, dislocate pe planul oniricului, unde are loc întâlnirea între actor și spectator.

Căutarea originarului, străbătând întreaga creație a artistului, pare a ajunge la un punct fără întoarcere când Brâncuși se mulțumește să repete aceleași forme, recopiindu-și deja faimoasele capodopere. La rândul său, Mircea Eliade caută un răspuns la întrebarea privind motivele acestei opțiuni. Înțelesurile se manifestă în raportul între teatru și sacru, între operă și artizanul ei, între cuvintele scrise și mișcările trupului, ascunse poate în extazul sacrilegiului.

Suprapunerile de imagini se scurg pe suprafețe vizuale, pe spațiul scenic, înfruntând concretețea fizică a actorului, ca și cum un nevăzut ar vrea să apară și să se întrupeze, în ciuda fricțiunilor și rezistențelor opuse de realitatea actuală.

Scena trebuie să ne-cugeteze

Note despre spectacolul Coloana nesfârșită (producție Telluris Associati), după Mircea Eliade

O dramă sugestivă, La colonna infinita (Coloana nesfârșită) de Mircea Eliade, adaptată și de Letteria Giuffrè Pagano, după textrul tradus în limba italiană de Horia Corneliu Cicortaș.
Regizoarea condensează piesa într-un nucleu dens de sensuri, mediate de interacțiuni de cuvinte, sunete, imagini și lumini al cărui catalizator este partitura actorului. În cazul de față, acesta este Tazio Torrini, unic performer pentru toate „rolurile”. O alegere dramaturgică fericită, aceea ca un singur actor să-și asume toate personajele: căci diferiții copii, adulți și bătrâni prezenți de-a lungul piesei lui Eliade par a fi identități multiple ale lui Brânuși însuși, în dialog cu diferitele aspecte ale vieții, dar și cu misterul unei Opere ce sfidează sensul unei întregi existențe. Astfel, actorul îmbină mișcări pseudo-dansante și pasaje dramatizate cu fragmente de monolog și dialog, însoțite de intervenții video și de coloane sonore ce aduc cu sine noi sensuri. Ca și cum ar exista un neexprimat ce vrea să răsară, un tărâm invizibil, mai vast decât orice certitudine și înfăptuire umană. Un mod impresionant de a-i transmite spectatorului truda și chinurile artistului în fața teritoriilor necunoscute, precedând crearea Noului, dar și reînnoirea sinelui, dincolo de sine.
Pe scurt, Coloana nesfârșită – o invitație la esperimentarea regenerantă a Misterului.
Damiano Pignedoli, critic de teatru
Milano

Comunicat: Teatrul Bacovia

Unghii negre, semn de carte

M-am îndreptat spre librărie hotărâtă să-mi cumpăr cartea pe care vineri nu am luat-o, nu ştiu exact din ce motive. Nu-mi amintesc nici titlul, autorul cu atât mai puţin, ştiu doar că vineri, pe măsura ce mă îndepărtam de librărie mă umfla plânsul că nu am luat cartea aceea. Ironia sorţii (sau nu), cartea mea pe care aş fi fost în stare să dau astăzi cu mult mai mult decat m-am abţinut vineri s-o fac, cartea mea, cum spuneam, dispăruse de pe raft. Nărăvaşă, m-am apucat de aruncat ochii pe rafturi,îin anumite momente pe doua rafturi deodată, ba chiar pe trei, pe patru – de parcă m-ar fi înzestrat natura cu mai multe priviri – dar cartea mea, evident, niciunde, pînă am simţit că izbucnesc în lacrimi, mai grav, că mă loveşte acolo, pe loc, între rafturi, o criză de isterie.

Librarii (vreo două la număr) s-au oferit să mă ajute. Ghinion, lipsa titlului, a autorului sau măcar a editurii le-au facut căutările zadarnice. Cel puţin, din descrierea copertei şi a celor cîteva cuvinte despre cartea mea, postate pe spatele volumului, le-au făcut pe ajutoarele mele să-şi dea seama măcar, despre ce vorbesc. Am plecat oftînd, fără cartea mea

Librăria mi-a oferit, totuşi, ceva. Nu am dat importanţă – de fapt nu am descoprit asta decît ajunsă acasă, pierdută în gîndurile mele, în treburile mele casnice, rufe puse la spălat, clătit vase, schimbat feţe de masă, fumuri de ţigară, cuvinte dintr-o altă carte… Ochii mei doi aruncaţi printre rafturi multe au zărit la un moment dat, nişte unghii negre, semn de carte. Erau ale unui tînăr, cu mîini nespălate, haine ponosite, pline de jeg, barba rasă şi nerasă, pantofi scofîlciţi. Involuntar, primul meu gînd a fost “a venit să fure”. Mi-am amintit insa, că hoţii de carte sunt prea puţini… “Şi totuşi! Nu strică să fiu puţin atentă”… Tînărul părea să manifeste interes pentru diverse titluri, le lua în palme şi, cu unghiile negre, semn de carte, le răsfoia atent.

Mi-am dat seama că sunt copleşită de prejudecată. Filmele mele preferate rămîn, totuşi, cele din care pretind că înţeleg că nu am voie să judec. Cu atît mai mult, numai dupa nişte unghii negre, semn de carte. Şi-o fi găsit eroul meu cartea lui? Dacă da, îi cer iertare…

David Mihai

Nu am sa pot uita nicicand ziua de 17 mai 2008, o zi putin spus speciala pentru ce urma sa fie si pentru ce a fost.

*pentru prima oara am nashit un copil, lucru pe care mi-l doream atat de mult de ani de zile, iar vestea ca voi fi nashica a picat (exact cum mi s-a spus) cand nu m-am asteptat
*la ora 6 dimineata, de emotii, am fost in picioare, agitata si precipitata, coplesita de emotii, putin ingrijorata ca nu voi putea tzine copilul in bratze in fatza preotului, pentru ca nu-mi voi putea stapani lacrimile de bucurie, pentru ca lumanarea nu va iesi cum mi-am dorit, pentru ca, pentru ca…
*bineinteles, lacrimile nu au putut sta la locul lor si au inceput sa curga, nasul la fel, iar eu, cu ambele brate ocupate, in soapta, l-am rugat pe Marian (sotzu’) sa mi-l stearga :))
*au inceput sa soseasca invitatii, sora, cristi, alex, prietenii mei dragi
*la ora 19.00 am ajuns la pensiune, unde avea sa se petreaca marele dans si unde totul a fost dupa trei ore, transformat in ceva cu totul deosebit, inedit si extraordinar datorita (da, datorita), unui stupid accident: o dubita “parcata” brusc intr-u stalp de beton, de joasa tensiune, a lasat pensiunea in bezna…toata noaptea
*oameni deosebiti, invitatii au reusit sa faca haz de necaz, si am cantat si am dansat pe muzica ce curgea din noi, pentru ca o aveam in sange: meniaito, brasoveanca, marie si marioara, uite-asa se joaca fata, ionel, ionelule, trandafir de la moldova… trei ore, noi si saxofonul si lumina lumanarilor
*cu sprijinul cuiva de omenie, s-a reusit gasirea unei surse de curent pentru statie: muzicantii au inceput sa cante si au uitat sa se opreasca: dans, dans, dans
*emotiile si hazul prietenilor nostri aflati pentru prima oara la o cumatrie: “nu am mai fost niciodata la o cumatrie, dar puteam sa jur ca nu se face fara curent electric” si rasete
*dans, dans, dans, dans,dans, dans
*numaratul banilor si multumirea finutzului, prin graiul parintilor: ati fost extraordinari, va multumim din suflet pentru tot
*plecarea de la pensiune, cand s-a tras cortina, fara frate :)) care dormea bustean intins pe o canapea si pe care l-am recuperat in cele din urma cu multe hohote de ras
*zambetul cu care m-a intampinat finutul a doua zi (au fost doua zile?), primul zambet pe care mi l-a acordat de altfel, de cand s-a nascut
*bucuria si emotia cu care l-am imbaiat

Nu se poate explica de fapt de ce a fost ziua de 17 (18) mai speciala, una din cele mai speciale din viata mea. Nu pot intelege decat cei care au fost acolo, trup si suflet alaturi de noi, de mama, de tata, de nasha, de nash, de bucuria lor de neegalat, de a-si vedea copilul/finutzul botezat.
E suficient cred sa zic doar atat: am botezat pentru prima oara, lucru pe care, eu si sotul meu, ni-l doream de ani de zile, iar finutzul este cel mai scump din lume pentru ca e al nostru si la fel vor fi si ceilalti, pentru ca vor fi ai nostri iar noi doi, Madalina si Marian, promitem ca vom incerca sa fim cei mai buni nashei din lume 🙂

Va multumim inca o data, tuturor, pentru tot! Si va iubim. Sa nu uitati asta niciodata!

Povesti la marginea sicriului

O persoana din Iasi in urma cu ceva vreme, acuzand dureri, a ajuns la urgenta. Medicii, din exces de zel(?), l-au diagnosticat cu o grava problema de inima ce necesita urgent operatie. Sanse de reusita… scazute. In ziua programata pentru interventia chirurgicala, pacientul este supus unei ecografii generale: inima perfect sanatoasa. Avea insa o coasta rupta care-i apasa organul…

Pe la mijlocul lunii lui aprilie, o fetita de 3 ani din Timisoara a decedat dupa ce a fost plimbata cu diferite diagnostice, intre doua spitale…

Tot in luna lui april, un poet anume a decedat pe un pat din Spitalul Floreasca Bucuresti. El fusese internat cu doua zile inainte la o clinica privata din Bacau, se pare pentru a fi supus unei interventii chirurgicale pentru a fi tratat de hemoroizi. Organismul poetului nu era insa pregatit pentru asta, iar analizele preliminare o demonstrau. A fost transportat la Terapie Intensiva la Spitalul Judetean Bacau unde a fost diagnosticat cu embolie pulmonara. Dupa cateva ore a fost transportat la Floreasca cu un elicopter SMURD. La Floreasca a murit. Diagnostic:insuficientza cardiorespiratorie acuta…

Se mai pare si ca, in aceeasi perioada, un prunc a decedat intr-un alt spital, ca urmare a “tratamentului” de care au beneficiat mama si el, la nastere…

Puncte de suspensie… Probabil va urma.

Telefonic sau personal, nu ti se ofera nici un fel de informatie. Brusc se uita sau nu se cunoaste cazul. Nu exista probleme cu aparatele, medicii sunt de cea mai inalta tinuta si profesionisti.

Esti insa contactat telefonic de inaugurarea pompoasa a nu stiu carei sectii de spital. Renovata si dotata cu banii nostri, ai celor care vedem in medici ultima speranta de viata.Unii medici chiar asta fac: ne ofera ultima speranta de viata.