Category Archives: paznicul pitic

Tic-tac de inimă nomadă

M-am trezit amuzată de ideea asta a situării cuiva ”împotriva curentului”, cum definim pe cineva ca fiind astfel și ce înseamnă, de fapt, a fi împotriva curentului? Până să aflu, mi-am reamintit că ideea asta a maturizării este o iluzie și că îmi doresc mult, mult de tot o rulotă și nu doar pentru gândurile mele nomade…

***
m-au convins
– trecând prin inimă
și de acolo direct în burtă –
stoluri de fluturi
să le iau gândurilor rulotă.
am gânduri nomade
ducă-se (de)la tine!

(era o vreme când credeam că am toate mințile acasă)

***
Gândurile mele toate în rulota cu iubire înrolate. Plecarea e la Pace şi întru Libertate! Se fac, la prezentul continuu, de minţi deschise recrutãri. Vii cu mine pe aceste cãrãri? 🙂

***
Că în rulota numită inima mea pot călători oriunde cu pasul nu îndrăznesc atunci când într-un loc nu mă mai regăsesc… Și în ea, în rulota mea, cu oricine pot, de simt așa, în Drumul meu să mă însoțesc: ”Bună dimineața, oameni dragi din rulota mea!”, strigă-n răsărit de toamnă, nomadă, inima.

***
Într-o noapte am avut un vis în franjuri, iar a doua după, visat-am poezii nescrise pe hârtii, plimbându-se pe stradă la braț cu inimă nomadă. Neînchipuite (fără de chip adică, visul vrea să zică) vorbeau de visu-mi dinainte cu-o noapte franjurat. Dansau, de mână se țineau. Trei poezii în rochii roz, cu rochii bleu și rochii stacojii.

***
Inima nomadă întreabă: Ce zi e azi?
Rulota îi răspunde: Toamnă!
Inima zâmbește, râde, hohotește: E toamnă zici? Prea bine, doamnă! Să punem, dară, de-o cafea! Și să cântăm de toamnă așa, poftă bună, toa(m)nă bună, oriunde ai fi, oriunde m-aș afla!

***
Călare pe răsărit, inima nomadă la colindat pământul a pornit. Și încă odată, ca să fie clar, pentru inima nomadă nu există radar…

***
Și din rulota ei, inima mea nomadă din când în când îmi spune: ”hei, m-am rătăcit!”, iar eu îi pun repede un cântec și-i răspund: ”zăludo, ești nomadă, inimii i se poate întâmpla, eventual, cărarea să n-o vadă”. ”Ai dreptate – din rulota ei îmi spune – sunt nomadă, n-am nevoie de o cărare anume. În colindul meu prin lumea mare, de nu este una, eu însămi voi pava cărare”.

***
Rulota pe din afară atât de colorată nu lasă lumii să vadă că pe dinăuntru, o inimă nomadă chiar, uneori, nu are chef să bată.

***
Rulota-i colorată
inima nomadă
rulota-i și-o cată

***
Inima-i nomadă rulota-i un pahar cu gheață-n limonadă.

***
Și inima nomadă îi spune rulotei: ”știi, ca niciodată, acum nu mi-e de toamnă…” Rulota, cu vorbele la ea, scârțâind din uși și din ferestre (uneori, rulota crede cã-i sunt aripi), îi răspunde așa: ”ești inimă nomadă, cum altfel, cum altcumva? dar uite, chiar de nu îți este, următoarea stație e toamna!”. Și inima, rulotei, îi cântă chiar așa: ”oh, era doar tânguire, am să cobor un pic din tine și o să mă împac cu toamna mea!”

***
Se joacă toamna în ploaie deocheată, în ceașca de cafea, toamna a intrat deodată. Înghițitură cu înghițitură, de inimă nomadă nouă aventură…

***
Stau de vorbă cu toamna asta intrată-n ceașca de cafea deodată, îi zic, ești ușor cam deocheată, dar nu fi supărată, să nu fii foarte supărată, inima nomadă te iubește chiar dacă încă nu arată.

***
Și-mi șoptește toamna (pitită-n ceașca de cafea): iubește-mă că dans de frunze îți voi da, iubește-mă și vei putea din trotuare înfruzite să-ți faci drumuri aurite, iubește-mă și voi cânta pentru nomadă inimă a ta! Bine, mărturisesc! Am reînceput să o iubesc.

***
Și oricât, în ocolul ei prin lume, în rulota sa, inima nomadă din când în când ar mai obosi, un cântec de inimă simplă să audă, să cânte tot va găsi. E un fel acesta al inimii nomade de a fi…

***
Și pleacă iar. Inima nomadă, inima nebună-i pe cântec călare, un cântec îngână, lumea toată în rulotă și-adună.

***
(Des)cântec de cafea pentru, nomadă, inima mea. (Des)cântă inima așa:
În goana ei prin lumea mare, inima nomadă scoate din (nici ea nu mai știe care) sertare tot felul de ceasuri să-i ticăie printre popasuri… Îi place infinitul ăsta de senzații cu fiecare ticăit atât de diferit.

***
Azi e gând anume pentru cel puțin trei ceasuri bune, dezlănțuiri de toamnă în toamnă, la volan, în rulota ei, călătoare – inima nomadă.

***
1 decembrie
Și dacă m-am trezit fredonând așa, este pentru că nu întâmplător unii sărbătoresc o zi națională. Granițele lumii mele nu mai există însă de multă vreme, le-am desființat odată cu regăsirea-mi într-un singur ținut, o lume mare în Iubire fără de hotare. În rulota ei, inima nomadă are o singură rădăcină, Iubire se numește, de ea am grijă, ea mă hrănește, mă ramifică, mă împlinește. Acolo e țara mea, pământul meu, unde sămânța-mi de Iubire, prin Iubire, întru Iubire, la prezentul continuu, va zbura. Din însămânțare, în însămânțare, fără uniforme, parade și onoruri militare…

***
Da, mi-e inima nomadă: Bună dimineața, oameni buni din lumea întreagă!

***
Dar chiar și pentru o inimă nomadă, în aceste zile, destinația-i aleasă. Se numește, desigur, Iubire. Înseamnă, pe indicator, Acasă

Mic tratat despre rădăcină

Și dacă se întâmplă uneori să te trezești dezrădăcinat brusc de încrederea în tot ce te înconjoară, încredere pe care, ironic, ai investit-o asiduu toată viața ta de până în acel moment, și, trezindu-te astfel dezrădăcinat constați că nici măcar nu știi unde și cui ai putea cere un ajutor în caz de nevoie, aceasta ți se întâmplă, probabil, pentru a-ți reaminti că ți-ai neglijat, prin stropi continuu de neîncredere în tine însuți, propriile rădăcini. Și te gândești că-i vremea, chiar dacă e greu și dureros, să începi să lași buruienile rădăcinilor care nu-ți aparțin acolo unde cresc ele, pentru a te putea îngriji de ale tale…

Sensul Prim

M-a fascinat dintotdeauna posibilitatea existenței unui Sens Prim al oricărui cuvânt, al oricărei rostiri. În aceste zile, găsesc că această primordialitate este echivalentă cu infinitul (definindu-l, poate, astfel, de ce nu?), un sens prim al cuvântului/rostirii manifestându-se cu fiecare naștere și cu fiecare moarte.

Peste un timp, din toate aceste motive/căutări, nu m-ar mira ca eu însămi să nu mai înțeleg ce am avut de spus prin cele spuse…

Haisă!

dscn3657

Revoluția s-a individualizat. A luat atât de bine forma trupurilor în care, de atâta prea-răbdare sau frică s-a interiorizat, că din ochii celui ce o poartă, revoluția nu mai poate fi decât cu greu, cu mare greu (poate doar cu un bisturiu!) identificată. Revoluția s-a sistematizat. Și, căpătând culoarea ochilor și forma nasului și forma gurii trupului/sistemului în care s-a băgat, i se pare că s-a acomodat. Oh, revoluția s-a resemnat.

Hm…

Mai ții minte cum era când revoluția mea s-a întâlnit cu revoluția ta? Mai ții minte, mai ții minte, mai ții minte, mai ții minte?

Hm…

Ai un bisturiu?
Să ne facem frați!

Știi?
Revoluția mea vrea să se țină de mână din nou cu revoluția ta. Revoluției mele îi este dor de revoluțiile tale.
Revoluția mea ți-a trimis un bilețel (și pe bilețel scria nimicnimicnimic indecent):Haisăneopunem!

Cântec de arșiță

From Respiratii

Diii, căluții mei din stropi de rouă
cu stropi de rouă
tropotiți-mi trupul
ca trupul
din firele de iarbă,
în iarbă
să mă renască furie de verdeață
ca din verdeață să mă prind
miros de rădăcină
la rădăcină să m-admir
cum trup obscen iau forme
diforme
toropită sub copite,
tropotită sub copite,
copitele de rouă!

(Castelul Verde,2008)

Cardinale

Mă apucasem de sărutat la scoarța copacilor mei, la amiază. Mă implorase pădurea. Se crăpase deja buza de sus și-mi amorţise limba de-atîta lins lichenii, cînd ajunsese pădurea să nu mai ştie dacă-o iubesc la Nord sau salivez la Sud, gemîndu-mi întruna că nu ţine minte dacă, vreodată, au existat în ea, semne cardinale.
Şi-a fremătat pădurea! Şi m-a rugat nebună să-i mai aduc pe seară o lamă de topor. A doua zi, pe scoarţă, erau stîngaci cioplite litere aiurea. Și N și S și E și V, să aibă pădurea încotro să apuce…

From Respiratii