Category Archives: adunate din jurnale

abace

ca după atunci cînd treaba aia cu algele și fluturii
și norii
se transformă în numărătoare de degete

sunt zece, dar o iei mereu de la capăt cu numărătoarea
nonsens

buricele degetelor sunt tatuate
un nor – degetul cel mare
un val – arătătorul
o algă – mijlociul
un fluture – inelarul
o pasăre-cel mic

Noi, oamenii abace

și-un gînd aparte, de-aproape și departe

Verde ca Pepenele și cele șapte mioare

Și mă gândesc că nu întâmplător, chiar de Sf. Nicolae, am primit vestea că POVESTEA mea merge mai departe, prinsă cu Dragoste într-o carte…

Și n-am cuvinte iar și voi n-aveți habar ce-nseamnă asta pentru mine! Un nou prunc al sufletului meu, de săptămâna viitoare, iese din tipare. Un prunc la care nașa mare, ca ilustratoare, este Erika Marton, iar nașa cu ”fașa” este Claudia Clinc, Colorex Paints Iași! Nașa Mare întru editare – CASA DE PARIURI LITERARE. <3

POVESTEA…

V-am obișnuit cu poezii pentru suflete de copii, ”Verde ca Pepenele” nu e însă, poezie. E… exact așa cum scrie-n carte, o ”poveste dintr-o țară NU îndepărtată, ci IMAGINATĂ, dar tot atât de ADEVĂRATĂ pe cât ochii, mintea și inima voastră vor să o vadă, s-o priceapă și s-o ducă mai departe…”.

Verde ca Pepenele s-a născut într-o seară, imediat după ce Elisa mea m-a rugat să-i spun o poveste nouă. Am dat frâu liber imaginației și… a ieșit ce a ieșit, o poveste nescrisă, spusă într-o seară.

Peste câteva zile, am primit propunerea minunată de a încerca să scriu, pentru copiii de la Atelierul Masca, prof. coord. actor Stefan Alexiu, o piesă pe care ucenicii să o pună în scenă. Povestea, doar spusă într-o seară până atunci, a devenit scrisă și, la scurt timp, jucată chiar de copii, pe scena Teatrului Municipal Bacovia din Bacău.

Peste alte câteva zile, împărtășeam prietenei mele dragi, scenografa Erika Márton, visul de a vedea tipărită piesa de teatru, cu ilustrația ei…

Erika Márton este scenograf, grafician, absolvent al Facultății de Arte Plastice și Decorative Cluj-Napoca,secția grafică. A absolvit, de asemenea, Facultatea de Arte Târgu Mureș, secția scenografie. Are
în palmares colaborări cu mari regizori, printre care Radu Afrim, Sorin Militaru, Botond Nagy, Albu
István etc.

Peste câteva zile, Cristian Cosma, de la Casa de Pariuri Literare, descoperă piesa și-mi spune ”trebuie să vadă tiparul”…

Peste câteva zile, draga mea Claudia Clinc, în calitate de reprezentant al societății Colorex Paints din Iași, descoperă că ”Verde ca Pepenele” e musai să apară, iar pentru asta, mi-a venit în întâmpinare cu o sponsorizare.
Peste câteva zile, ”Verde ca Pepenele”, încercarea mea în zona dramaturgiei, iese din tipare…

”Verde ca Pepenele” a crescut din ”peste câteva zile”, într-un an, exact așa cum crește un fecior doar în poveste…

Și de v-o fi cu drag și de veți dori un volum pentru voi, pentru copiii care sunt prin preajmă și pentru copiii din voi, nu ezitați să mă contactați. 🙂

Tic-tac de inimă nomadă

M-am trezit amuzată de ideea asta a situării cuiva ”împotriva curentului”, cum definim pe cineva ca fiind astfel și ce înseamnă, de fapt, a fi împotriva curentului? Până să aflu, mi-am reamintit că ideea asta a maturizării este o iluzie și că îmi doresc mult, mult de tot o rulotă și nu doar pentru gândurile mele nomade…

***
m-au convins
– trecând prin inimă
și de acolo direct în burtă –
stoluri de fluturi
să le iau gândurilor rulotă.
am gânduri nomade
ducă-se (de)la tine!

(era o vreme când credeam că am toate mințile acasă)

***
Gândurile mele toate în rulota cu iubire înrolate. Plecarea e la Pace şi întru Libertate! Se fac, la prezentul continuu, de minţi deschise recrutãri. Vii cu mine pe aceste cãrãri? 🙂

***
Că în rulota numită inima mea pot călători oriunde cu pasul nu îndrăznesc atunci când într-un loc nu mă mai regăsesc… Și în ea, în rulota mea, cu oricine pot, de simt așa, în Drumul meu să mă însoțesc: ”Bună dimineața, oameni dragi din rulota mea!”, strigă-n răsărit de toamnă, nomadă, inima.

***
Într-o noapte am avut un vis în franjuri, iar a doua după, visat-am poezii nescrise pe hârtii, plimbându-se pe stradă la braț cu inimă nomadă. Neînchipuite (fără de chip adică, visul vrea să zică) vorbeau de visu-mi dinainte cu-o noapte franjurat. Dansau, de mână se țineau. Trei poezii în rochii roz, cu rochii bleu și rochii stacojii.

***
Inima nomadă întreabă: Ce zi e azi?
Rulota îi răspunde: Toamnă!
Inima zâmbește, râde, hohotește: E toamnă zici? Prea bine, doamnă! Să punem, dară, de-o cafea! Și să cântăm de toamnă așa, poftă bună, toa(m)nă bună, oriunde ai fi, oriunde m-aș afla!

***
Călare pe răsărit, inima nomadă la colindat pământul a pornit. Și încă odată, ca să fie clar, pentru inima nomadă nu există radar…

***
Și din rulota ei, inima mea nomadă din când în când îmi spune: ”hei, m-am rătăcit!”, iar eu îi pun repede un cântec și-i răspund: ”zăludo, ești nomadă, inimii i se poate întâmpla, eventual, cărarea să n-o vadă”. ”Ai dreptate – din rulota ei îmi spune – sunt nomadă, n-am nevoie de o cărare anume. În colindul meu prin lumea mare, de nu este una, eu însămi voi pava cărare”.

***
Rulota pe din afară atât de colorată nu lasă lumii să vadă că pe dinăuntru, o inimă nomadă chiar, uneori, nu are chef să bată.

***
Rulota-i colorată
inima nomadă
rulota-i și-o cată

***
Inima-i nomadă rulota-i un pahar cu gheață-n limonadă.

***
Și inima nomadă îi spune rulotei: ”știi, ca niciodată, acum nu mi-e de toamnă…” Rulota, cu vorbele la ea, scârțâind din uși și din ferestre (uneori, rulota crede cã-i sunt aripi), îi răspunde așa: ”ești inimă nomadă, cum altfel, cum altcumva? dar uite, chiar de nu îți este, următoarea stație e toamna!”. Și inima, rulotei, îi cântă chiar așa: ”oh, era doar tânguire, am să cobor un pic din tine și o să mă împac cu toamna mea!”

***
Se joacă toamna în ploaie deocheată, în ceașca de cafea, toamna a intrat deodată. Înghițitură cu înghițitură, de inimă nomadă nouă aventură…

***
Stau de vorbă cu toamna asta intrată-n ceașca de cafea deodată, îi zic, ești ușor cam deocheată, dar nu fi supărată, să nu fii foarte supărată, inima nomadă te iubește chiar dacă încă nu arată.

***
Și-mi șoptește toamna (pitită-n ceașca de cafea): iubește-mă că dans de frunze îți voi da, iubește-mă și vei putea din trotuare înfruzite să-ți faci drumuri aurite, iubește-mă și voi cânta pentru nomadă inimă a ta! Bine, mărturisesc! Am reînceput să o iubesc.

***
Și oricât, în ocolul ei prin lume, în rulota sa, inima nomadă din când în când ar mai obosi, un cântec de inimă simplă să audă, să cânte tot va găsi. E un fel acesta al inimii nomade de a fi…

***
Și pleacă iar. Inima nomadă, inima nebună-i pe cântec călare, un cântec îngână, lumea toată în rulotă și-adună.

***
(Des)cântec de cafea pentru, nomadă, inima mea. (Des)cântă inima așa:
În goana ei prin lumea mare, inima nomadă scoate din (nici ea nu mai știe care) sertare tot felul de ceasuri să-i ticăie printre popasuri… Îi place infinitul ăsta de senzații cu fiecare ticăit atât de diferit.

***
Azi e gând anume pentru cel puțin trei ceasuri bune, dezlănțuiri de toamnă în toamnă, la volan, în rulota ei, călătoare – inima nomadă.

***
1 decembrie
Și dacă m-am trezit fredonând așa, este pentru că nu întâmplător unii sărbătoresc o zi națională. Granițele lumii mele nu mai există însă de multă vreme, le-am desființat odată cu regăsirea-mi într-un singur ținut, o lume mare în Iubire fără de hotare. În rulota ei, inima nomadă are o singură rădăcină, Iubire se numește, de ea am grijă, ea mă hrănește, mă ramifică, mă împlinește. Acolo e țara mea, pământul meu, unde sămânța-mi de Iubire, prin Iubire, întru Iubire, la prezentul continuu, va zbura. Din însămânțare, în însămânțare, fără uniforme, parade și onoruri militare…

***
Da, mi-e inima nomadă: Bună dimineața, oameni buni din lumea întreagă!

***
Dar chiar și pentru o inimă nomadă, în aceste zile, destinația-i aleasă. Se numește, desigur, Iubire. Înseamnă, pe indicator, Acasă

Lansare ”În grădina de la moară”

Aș vrea să mărturisesc că, de când mă știu, departe de mine a fost gândul că aș putea fi ”definită”, vreodată, ca scriitor. Nu sunt scriitor, nu asta e imaginea mea despre mine, nu am avut năzuințe în acest sens, nu-mi place să fiu numită așa. Pentru mine, a fi scriitor e un concept al Relativului. Cine, la o adică, dincolo de o catalogare a exteriorului, își poate asuma, la interior, eticheta asta? 🙂

Cu toate acestea, când am revoltă sau bucurie ori o emoție profundă, scriu și desenez. Mă liniștește asta și, cumva, pe undeva, e modul meu de evadare și e răspunsul meu pentru cinismul, ura și furia pe care le simt uneori venind agresiv dinspre exterior, spre mine. Mă fac mică, în acele momente în care sunt grozav de speriată, și versific, nasc rime. Mă joc. Găsesc rime la firul ierbii în care, copil fiind, trăiam, fără temeri, nemuriri. Împreună cu sora și verișoarele mele și gâzele.

Nu sunt scriitor, nasc, doar, din când în când, poezii pentru suflete de copii. Poeziile astea sunt copiii mei. Și-mi doresc pentru ele, ca mamă ce le sunt, să nu deranjeze pe nimeni, să nu rănească și să învețe, pe măsură ce vor fi crescând, să nu se lase rănite. Să se bucure de cei ce se bucură de ele, să fie demne și înțelegătoare față de cei care ar putea vreodată să dorească să le facă un rău sau care, pentru că e firesc să fie și așa, nu le pot iubi. Și, ca mamă ce le sunt, deși n-am eu așteptări de la ele, pentru că am învățat că trebuie să ne lăsăm copiii să-și înțeleagă propriile lor așteptări, mă bucur, totuși, de tot ceea ce frumos li se întâmplă.
Ca atunci când le descoperă cineva, cum ar fi o editură faină, care să le iubească suficient de mult pentru a-și dori să le vadă publicate într-o carte… Sau, citindu-le, altcineva să-și dorească să le ajute, printr-un suport sau altul, să ajungă cu adevărat la editură pentru a putea fi și tipărite…:)

În câteva zile, vor apărea, în volumul ”În Grădina de la moară”, câțiva copii ai mei, cu rime. Pentru asta, este deja rezervare la Bookfest, duminică, 28 mai, de la orele 11, la scena Bookfest Junior.
Ce vreau să spun este că, cu sau fără Bookfest, poeziile tot ar exista. N-ar exista însă, în forma tipărită, în volumul ”În Grădina de la moară”, fără editura pe care am îndrăgit-o de la primul autor pe care i l-am citit, Casa de Pariuri Literare București, editură căreia n-am cuvinte pentru a-i mulțumi, vă invit însă, pe voi, să-i citiți autorii! 🙂

Și n-ar exista fără oameni din afară care, fără nici cea mai mică ezitare, imediat ce le-am povestit despre ele, le-au ajutat: Colorex Paints Iași, Asociația Betania Bacău, Romchim Protect SA, Dendro Proiect SRL Bacău, Elitemob Bacău, Deșteptarea/Asociația ”D. Sechelariu” Bacău și Studio R Bacău.

Și n-ar exista fără zâmbetele voastre, oameni dragi și buni din lumea mea mare! 🙂

Nu sunt scriitor, sunt mamă și… m-aș bucura să vă pot prezenta copiii mei cu rime duminică, la București. 🙂

O. Dintr-O conversație cu nu știu cine

Din sertar (20 de ani), 3 noiembrie 1999

Eu: Prefer să trăiesc în iluzie! Refuz să-mi abandonez visele! Îmi place să sper și să fiu nebună! De aia!

Nu știu cine: La un moment dat s-ar putea să nu mai avem glas să țipăm de durere. Dar acum nu contează pt. că până și nefericirea poate îmbătrâni!

Eu: Deja nu mai pot țipa! Ei, și? Urechile sunt mult prea scurte pentru a mă asculta.
Nu știu cine: Eu deja merg pe sârmă. Și din fericire încă mai pot striga. Sârma e prea scurtă!

Eu: Aș vrea să nu-mi mai pese! M-am clocit destul. Aș vrea să fiu galbenă păpădie, dar mă simt doar frunză moartă sau pământ măcinat!
Nu știu cine: suntem mâncați cu toții și în noi nefericirea este încă un copil.

Eu: Am murit? Și și pe O îl iubesc!
O-cean
O-chean
O-bscur

Tot eu: Și când te gândești că un zâmbet îmi este prea de ajuns! Despre stele ce să mai zic?
Nu știu cine: Eu nu mă mai pot mulțumi cu atât. Vreau totul, dar de unde aș putea să-l am?

Eu: O.(din Marele Ocean).K. Din Marele Ocean… Ai încercat să-l cauți și acolo? Încearcă măcar în scoică, adică în inima ta.
Nu știu cine: E prea strâmt și sufocant acolo.
Eu: Fă-i loc. Care totul?
Nu știu cine: Nici eu nu știu, probabil totul este ceea ce lipsește, golul pe care nu-l pot umple cu nimicnicia mea

Eu: Trebuie să te regăsești în ceva. Eu, de multe ori, am renăscut din frunze moarte și din croncănit de cioară!

Eu: Dumnezeule, mai ești?

Eu: Ride the snake!

Neconditionat

Și mai cred cu adevărat că, în cea mai pură abordare, ”reciprocitatea” este independentă de ”așteptare”. Sunt, da, oameni care, în cel mai bun sens cu putință, chiar nu așteaptă reciprocitate, oricât ar încerca alții din exterior să motiveze o acțiune, o pornire, o dăruire ca având măcar o mică tangență cu egoismul. Sunt oameni care dăruiesc și atât. Aceia sunt, intuiesc, foarte aproape de fericire, libertate, Iubire. Copiii vorbesc despre asta.

From Respiratii

Scrisoare de la nepoti

From Familia

„Cine nu are un bătrân să și-l cumpere” zice o vorbă… din bătrâni, nu-i așa? O auzim adesea, iar pentru destul de mulți dintre noi ea are semnificații adânci, ducându-ne cu gândul la minunile trăite, în copilărie, în casele bunicilor. Eu nu voi vorbi însă, în rândurile ce urmează, despre acești bunici de poveste, în fața cărora, de altfel, mă înclin. Voi vorbi despre, să le spunem așa, „excepțiile care întăresc regula”, excepții, care din păcate, nu sunt deloc puține. Și care lasă răni adânci în sufletul nepoților… De fapt, voi strânge gândurile mele ca într-o scrisoare pe care un nepot ar adresa-o unora dintre bunici:

Dragi bunici,

Înainte de toate, mi-aș dori tare mult ca rândurile acestea să le primiți cu dragoste, pentru că din dragoste au fost scrise.
În al doilea rând, aș vrea să știți că, în sfârșit, m-am hotărât să vă scriu pentru că, am constatat cu multă mâhnire, unii dintre voi sunteți tare mânioși în ceea ce spuneți și faceți, fără a sta să vă gândiți măcar o clipă dacă nu cumva ceea ce spuneți sau faceți este educația pe care, de fapt, ne-o oferiți nouă, nepoților…
Cum ar fi, de exemplu, atunci când vă urcați într-un autobuz și, negăsind vreun loc liber, găsiți imediat să faceți referire la lipsa de educație a tinerilor, invocând-o cu glas tare și multe vorbe de „lua-v-ar dracu’!”. Da, chiar așa! Referiri pe care le faceți și în momentul în care vreun controlor se întâmplă să vă solicite biletul sau abonamentul de călătorie, iar voi nu le aveți…
Cum ar fi, de exemplu, brutalitatea și mânia prin care vă adresați, tot în autobuz, unor copii văduviți, nu din cauza lor, de dragoste, sau injuriile pe care le aduceți unor persoane adulte doar pentru că ele au haine foarte colorate.

Cum ar fi, de exemplu, mânia pe care o manifestați și vorbele pe care le adresați, vorbind despre lipsa lor de educație, unor adolescenți care se mai întâmplă să deranjeze cu fumul de țigară intrarea în vreo scară de bloc: „Ce căutați mă, aici? Duceți-vă dracului cu țigara voastră cu tot, ce stați în ușa blocului meu? Lua-v-ar dracul de golani!”. Da, chiar așa…

Cum ar fi, de exemplu, mânia și cuvintele pe care le adresați unor adolescenți care, inocent chiar, se sărută pe stradă sau în autobuz.

Sau mânia și cuvintele pe care le adresați, unii dintre voi, personalului unor instituții publice sau operatori economici privați și chiar ONG-uri care lucrează pentru ca drepturile voastre să vă fie corect acordate, fie ele tichete, ajutoare financiare, abonamente de autobuz sau diferite servicii sociale.

Cum ar fi, de exemplu, mânia și brutalitatea pe care le manifestați într-o sală de spectacol cu intrare liberă, față de părinți ai căror copii ocupă locuri care, ați hotărât voi, „vi s-ar cuveni”. Copii aflați acolo pentru că urmează să urce pe scenă pentru a vă oferi vouă, dragi bunici, un spectacol gratuit.

Și cum ar fi mânia și brutalitatea prin care vă adresați unor copii – de obicei murdari, cu mâna întinsă către trecători – cu „lua-v-ar dracu’!”, da, chiar așa!, imediat ce veți fi ieșit dintr-o biserică în care v-ați pus nepoții să-ngenucheze în fața lui Dumnezeu…
Și mă opresc aici.

Cu dorința, mărturisită deja, că veți primiți rândurile acestea cu dragoste și înțelepciune pentru că din dragoste, fără mânie, doar cu mâhnire, au fost scrise de un eventual nepot al vostru.
E adevărat, unii dintre noi, nepoții, chiar suntem lipsiți de educație și avem un vocabular necuvenit față de voi… Să știți, însă, că asta se prea poate să se întâmple pentru că suntem rodul educației fiilor și fiicelor voastre…

P.S. In imagine, cei mai minunati bunici din lume si niste nepoti cu adevarat fericiti! 🙂
Editorial aparut in Ziarul de Bacau, 2014

Atunci cand neputinta doare

Sunt zile, le-ai trăit și tu, le trăiești poate chiar acum, când sensul lucrurilor ce “trebuie” făcute – pentru că așa scrie în contractul tău semnat cu alții – deviază. Sunt acele zile în care, de fapt, sensurile lucrurilor semnate prin contractul tău cu tine însuți deviază. Te trezești un mim al acestor sensuri și ți-e greu să joci jocul ăsta, mim, și nu-ți dorești, în acele momente de deviere, decât să se termine odată jocul ăsta în care fără să vrei te-ai prins, dar din care îți place totuși să fii parte pentru că e o provocare, nu-ți dorești, spuneam, decât să ieși (și de data asta!) învingător. Să mergi mai departe.

Știi despre ce vorbesc, nu-i așa? Vorbesc despre acele periodice mimări ale liniștii, calmului și păcii din interior, când, de fapt, în afara ta sunt furtuni, uragane, războaie. De care îți pasă. În acele zile ai o conștiință mult mai profundă și dureroasă a neputinței tale în fața lor, a celor din afară – furtuni la propriu, uragane, războaie – pentru că nu le poți înțelege și, printr-un “like” sau “share”, ești conștient că nu le poți opri.

Scriam cândva, într-una din zile ca acestea: În ultima vreme, cineva drag și-a pierdut pe cineva drag, cineva drag se luptă să învingă o boală crâncenă, cineva drag se supără pe mine, cineva drag sună în miez de noapte că a avut accident de mașină, cineva suferă de prea multă iubire, dar ce spun eu, lista e lungă… Printre acestea, zilnic, povești de semeni necunoscuți, dar săraci, ori cu ciocane, topoare, sinucideri, violuri și copii abandonați îmi sunt depănate din cel puțin trei surse, telefoanele sună, voci de la capătul firului invocând datorii, banii nu-s, continuă tu…

From Diverse

Când, în acele zile, ai o profundă conștiință a tuturor acestor reale și metaforice furtuni, atunci deviază sensurile lucrurilor care “trebuie” făcute odată cu semnarea vreunui contract. Cu cei din afară și cu tine. Pentru că, ziceam atunci ca și acum, peste toate, peste toate acestea este și povestea mea! Ceea ce este exclusiv al meu, ce ține de mine, de trăirea, de iubirea, de casa, de familia, de viața mea…

Și-atunci, joci mim.

Și revin la gândurile mele și justificarea mea de “a fi” din acele zile pe care le-ai trăit și tu. Pe care, poate, le trăiești chiar acum: “Unde să scuip toate acestea și cui și cu ce folos? Le leg fedeleș, le bag în mine și le diger. Înghit – groaznic, amar gust – îmi casc ochii a zâmbet, îmi pun un cântec pe buze și merg mai departe. Lăsându-mi mereu un braț liber pentru cel ce vrea să-mi țină sau să-i țin de urât… Cu un desen, cu o poezie, cu un parfum de floare, cu lapte cu mămăligă, cu un cîntec, cu o cafea, cu un banc bun, cu iubire, cu speranță, cu un concert, cu o vorbă bună, cu un bulgăre de zăpadă, cu o carte, cu un film, cu un sărut, cu o îmbrățișare, cu o încurajare, cu o naștere, cu un botez, cu o aniversare, cu o excursie, o vindecare”.

Continuă tu!

Editorial, Ziarul de Bacau, Bacau, 2014
Foto: Madalina Rotaru. Artist: Galina Borrisova(Bulgaria), in spectacolul “anti – Gone – It’s me”, câștigătoarea, alături de românca Gina Șerbănescu, dramaturg și critic de dans, a celei de-a doua rezidențe “E-Motional: rethinking dance” desfasurate la Centrul de Cultura “George Apostu” Bacau, 2014

Din nou despre oglinzi: în sala de spectacol

Editorial, Ziarul de Bacau, 14 martie 2014

“Ce bine suntem reflectați noi, cei mari, în sălile de teatru de păpuși!”, m-am trezit cugetând, zilele trecute când, aflată într-o sală de spectacol, pentru o clipă atenția mi-a fost distrasă de la vizionarea aventurilor “Celor trei purceluși” de chipurile și gesturile spectatorilor… “Bine, știam de ceva vreme că cei mici sunt oglinzile noastre, dar parcă mai accentuată ne este oglindirea în sălile de teatru!”, mi-am zis.

De ceva vreme, în fiecare duminică aproape, merg cu fetița mea de 3 ani la teatru de păpuși. Ne-am format, așa, un fel de tabiet, o evadare a noastră de o oră într-o altă lume, una minunată acolo pe scenă. Spre marea mea bucurie, de fiecare dată sala de spectacol se dovedește a fi neîncăpătoare, iar bucuria, în general, a celor mici este atât de reală că te molipsește vrei, nu vrei și te transformă și pe tine în personaj de poveste.

From Neverending Praga, aprilie 2011

Totuși… N-am putut să nu remarc, ieșită pentru câteva clipe din poveste, că, dincolo de bucuria lor, micuții oglindesc, pe alocuri dureros, dar atât de fidel educația primită de la părinți… Bunăoară, n-am putut să nu remarc atitudinea (haioasă, acum, cumva) a unei fetițe-domnișorică de 5-6 ani, care, în loc să fie atentă la ce se întâmplă pe scenă, era foarte preocupată să-și arate – prin mișcări bine studiate – unghiuțele perfecte, pilite, rotunjite, foarte, foarte roșii. Poate sunt eu absurdă, dar trebuie să recunosc, m-a întristat teribil imaginea unei fetițe atât de frumoase, dar atât de bătrână totuși… Apariția mamei mi-a justificat, însă, atitudinea fetei. O mamă foarte elegantă, care doar și-a plasat copilul pe scaun și a plecat, revenind cu zece minute înainte de terminarea piesei pentru a aduce fetei cele mai frumoase buchete de flori pentru actori (aproape am ratat finalul poveștii!)…

Am privit apoi, printre picături – povestea era mai importantă! – la chipurile mici și mari din sală. Dincolo de ținutele vestimentare, mămici și tătici care aplaudă cu zâmbetul pe buze, înclinându-și capetele în ritmul muzicii, au în brațe sau alături copii care aplaudă cu zâmbetul pe buze, înclinându-și capetele în ritmul muzicii. Mămici și tătici cu brațele încrucișate, capetele drepte, privirea înainte, fără nicio expresie pe chip au în brațe copii cu exact aceeași (non)expresie, iar tătici sau mămici morocănoși sau plictisiți au, după primele aplauze entuziasmate ale odoarelor lor, parteneri la fel de ursuzi. Părinți preocupați, în sala de teatru de păpuși, de mesajele de pe telefoane, au alături copii neatenți…
Și piesa s-a terminat.
Cu fiica mea alături aplaudăm frenetic, în picioare, povestea și cântăm odată cu Nana, Nini, Nunu – cei trei purceluși care împreună fac cât unul – ne îmbrățișăm și promitem că vom reveni.
Sunt fericită ascultându-mi fiica în drumul spre casă povestindu-i tatei cele petrecute, conștientă fiind de posibila traducere a acestei satisfacții părintești ca lispă de modestie, sunt fericită spuneam, de oglinda mea…

Jurnal de mijloc de clasa a VIII-a (Deznodământul)

14 – I – 1994
Alina trebuie să-mi dea o pisică foarte curând.

27 – I – 1994
Dacă pisica ce mi-o va da Alina va fi ”pisică”, îi voi pune numele Julietta – Scarlett – Venus – Delilah, iar dacă va fi motan, îi voi pune numele Carol – Ferdinand – Othello – Cupidon (sau Eros) și-l voi striga Cupidon. Pe ”pisică” o voi striga Scarlett.

4 – II – 1994
Ba nu, dacă va fi pisică, o voi striga Delilah.

12 – III – 1995
Na, că e motan, e de la Anda și-l cheamă Gică.