Category Archives: Castelul verde

abace

ca după atunci cînd treaba aia cu algele și fluturii
și norii
se transformă în numărătoare de degete

sunt zece, dar o iei mereu de la capăt cu numărătoarea
nonsens

buricele degetelor sunt tatuate
un nor – degetul cel mare
un val – arătătorul
o algă – mijlociul
un fluture – inelarul
o pasăre-cel mic

Noi, oamenii abace

și-un gînd aparte, de-aproape și departe

Un(ul) Univers(ul)

Uneori, oricât ai ști că e așa,
pentru că, ți se spune, e LOGIC,
Îndoiala e deasupra corectitudinii unei operații matematice date
ca, de exemplu, 1+1=2.
Iar asta se întâmplă pentru că
nici unu, nici plus, nici unu, nici egal și nici doi
nu au un singur sens,
că dacă ar avea și cineva m-ar putea convinge vreodată de asta,
Îndoiala însăși
ori Uimirea
n-ar avea nici ele decât un singur sens.
Și ca să nu-mi fie rușine – că fost-am învățată de mică rușinea –
pentru îndoiala ori uimirea trezite uneori în mine de un banal exercițiu matematic,
nu o să recunosc niciodată fățiș
asta.
Cum că nu-mi explic, adică,
de ce 1+1=2
chiar dacă știu asta
pentru că, mi s-a spus, e LOGIC.

Cântec de arșiță

From Respiratii

Diii, căluții mei din stropi de rouă
cu stropi de rouă
tropotiți-mi trupul
ca trupul
din firele de iarbă,
în iarbă
să mă renască furie de verdeață
ca din verdeață să mă prind
miros de rădăcină
la rădăcină să m-admir
cum trup obscen iau forme
diforme
toropită sub copite,
tropotită sub copite,
copitele de rouă!

(Castelul Verde,2008)

Cardinale

Mă apucasem de sărutat la scoarța copacilor mei, la amiază. Mă implorase pădurea. Se crăpase deja buza de sus și-mi amorţise limba de-atîta lins lichenii, cînd ajunsese pădurea să nu mai ştie dacă-o iubesc la Nord sau salivez la Sud, gemîndu-mi întruna că nu ţine minte dacă, vreodată, au existat în ea, semne cardinale.
Şi-a fremătat pădurea! Şi m-a rugat nebună să-i mai aduc pe seară o lamă de topor. A doua zi, pe scoarţă, erau stîngaci cioplite litere aiurea. Și N și S și E și V, să aibă pădurea încotro să apuce…

From Respiratii

În rouă, cărări

Împrăștiați-vă prin iarbă, puhoi de bobi de rouă, să-mi lingeți tălpile dis-de-dimineață, dis-de-dimineață să îmi țâșnească crengi din mugurii de umeri. Dis-de-dimineață, voi pleca, precum Pasărea Phoenix, ”cu roua-n picioare”, e rândul meu sa redevin copac, să redevin suprema voastră încălțătoare. Și mâine dimineață, puhoi de bobi de rouă, tălpile să-mi lingeți, la frunze să m-ajungeți…

From Respiratii

Cântec de algă

From Vama Veche, 1 mai 2014

Și mi-a zis alga, mi-a zis
a cântat fără de rimă
fără rimă eu am scris:

Să nu te miri și nici să râzi și nici să plângi fiindcă într-o zi, ruptă-n sens de prea nisip, nu mă vei găsi.

Și-a cântat alga, a zis
fără rimă! Eu am scris:

În apele mele tulburi, prin apele mele senine, Oceanul l-am găsit, plută pe Ocean, eu, algă, am ațipit.

Și-a zis alga, așa a zis
mi-a cântat și eu am scris:

Dar vai, e atât de strigător la cer și-atâta liniște-n pământ: nu știu să înot! Dar uite, Oceanul l-am găsit și plută sunt, și algă, și-s fir de nisip
și nu știu să înot
și sunt Oceanul tot
.

N-am fost nici balerină

From Muze peste tot

m-am procopsit cu acest zâmbet pe care îl am
pe care îl port
în fața tuturor e(o)rorilor lumii
în clasa a II-a
la școala de grație
zisă și ”de balet”

urma să am primul meu rol
și ultimul
de balerină
un păpușar vestit

cu grație mă învârteam
la repetiții
la școala de balet

degetele strânse
de poante
ce poantă!
nu le mai aveam

mă zămisleam

și-n tot acest cerc
păpușă captivă
în sala cu oglinzi
de împăienjenire nu vedeam

răsunet prin oglinzi
”zâmbește, vaco, zâmbește!”
e tot ce auzeam…

-balerinele adevărate n-au degete la picioare –