Category Archives: Castelul verde

Zânelor

Zânelor, știți, li s-a spus sã-ți tinã nasul pe sus, darã nu de-nfumurare, ci pentru adulmecare. Ca așa, cu nasul fin, atunci când miros venin, bagheta sã o ridice, din venin sã facã bice, dar nu de lovit mai tare, ci pentru, pe șleau vorbind, anti-venin vaccinare.

Zânelor li s-a mai dat sã nu-și punã voal pe cap, ci, eventual, antene de auzit pe cel de geme, cu-a baghetei putințã, sã-i mai ia din suferințã.

Zânelor li s-a cerut sã nu poatã sta-n șezut, zânele nu au genunchi, doar sclipici prins în mãnunchi. Zânele nu au nici coate, fiindcã ia și te socoate: zânele au aripioare pentru ca mereu sã zboare, unde-i rost de-ncãierare sã presare cu iertare și cu bunã împãcare.

Lacrimi, zânelor n-au dat, li s-a zis cã n-au pãcat.

Dar, de asemenea, e scris: zânele au interzis sã-și spunã mãcar pãrerea despre cele omenești pentru cã nu simt durerea, doar o vãd ca s-o alunge de la cei de îi strãpunge.

Nu-i așa? Zânele par fericite, de-omenești prea ocolite.

Iar pentru cã par așa – și-am încãlecat pe șa! – of si vai, bietelor zâne, oamenii le spun pãgâne, vrãjitoare și nebune…

al treilea Psalm

că așa mi-i dat a crede,
cum că la zămislire,
Lumea, din Pântec,
menită a fost să iasă un Cântec
și Cântul e unul și
Lumea e una, la fel cum
Soarele e unul și una e Luna,
să dăm Iubirea de-a dura,
de la tine la mine,
de la mine la tine,
ia Cântul
ca în Iubire să înconjurăm Pământul…

abace

ca după atunci cînd treaba aia cu algele și fluturii
și norii
se transformă în numărătoare de degete

sunt zece, dar o iei mereu de la capăt cu numărătoarea
nonsens

buricele degetelor sunt tatuate
un nor – degetul cel mare
un val – arătătorul
o algă – mijlociul
un fluture – inelarul
o pasăre-cel mic

Noi, oamenii abace

și-un gînd aparte, de-aproape și departe

Un(ul) Univers(ul)

Uneori, oricât ai ști că e așa,
pentru că, ți se spune, e LOGIC,
Îndoiala e deasupra corectitudinii unei operații matematice date
ca, de exemplu, 1+1=2.
Iar asta se întâmplă pentru că
nici unu, nici plus, nici unu, nici egal și nici doi
nu au un singur sens,
că dacă ar avea și cineva m-ar putea convinge vreodată de asta,
Îndoiala însăși
ori Uimirea
n-ar avea nici ele decât un singur sens.
Și ca să nu-mi fie rușine – că fost-am învățată de mică rușinea –
pentru îndoiala ori uimirea trezite uneori în mine de un banal exercițiu matematic,
nu o să recunosc niciodată fățiș
asta.
Cum că nu-mi explic, adică,
de ce 1+1=2
chiar dacă știu asta
pentru că, mi s-a spus, e LOGIC.