river's atelier

”free fall, flow river, flow…”

Archive for the ‘de moment’ Category


Unul dintre cele mai prețioase cadouri pe care, acum niște ani, l-am primit de ziua mea din partea unor prieteni dragi a fost (și a rămas, fără nici o ironie, un cadou de suflet) volumul semnat Dan Puric, ”Omul frumos”. Prețios pentru că lectura lui a fost revelatorie din multe puncte de vedere. Nu-l citisem până atunci pe Dan Puric (nici de atunci până în prezent, decât pasager, pe rețele de socializare, citat în statusuri ”motivaționale”), auzisem despre potențialul autorului, despre ”furia” cu care atrăgea încă de pe atunci grămezi de oameni, întru ”fermecare”. Și… revelația s-a produs. Mai mult, s-a produs oarecum ”rușinos” – că fost-am de mică, de sistem învățată rușinea -, pentru MINE.

De la primele cuvinte ale autorului, până la ultimele. De la prima pagină, până la ultima. Revelatoriu. Dan Puric nu a stârnit nimic magic în mine. Doar revelația irelevantului. Mâhnirea nedescoperirii nici măcar a unui potențial literar-artistic. Definirea banalului și a mediocrității. Neputința de a citi în tine tradusă prin nevoia de agățare de exterior întru câștigarea unor validări – validări, traduse și ele, în lumea virtuală, prin ”like-uri”. Mai mult, pericolul asumării unor principii cu totul nesănătoase, în numele unei credințe confundată greșit cu vreo religie și care poate duce – cum o duce, de altfel, de secole – la alienare, la justificare de războaie (de orice fel) în numele Păcii, la justificare de minciuni în numele Adevărului, la justificarea Urii și a Judecății aproapelui în numele Iubirii. La extremism în toate formele lui.

Revelatoriu. O întâlnire cu Dan Puric costă, în aceste zile, 100 lei… Iar sălile sunt pline. Și întâlniri cu mulți alții ca el, la fel…
În tot acest parcurs, în librării, un Steinbeck, un Nabokov, o Nora Iuga etc. costă 10 lei.

Verde crud, verde crud…

Apr-4-2017 By river

Și uita așa, stând eu într-o seară cu gândurile mele, m-am trezit străbătând – fără să vreau (?) – culoarele liceului meu și apoi pe cele ale liceului lui George Bacovia și tot străbătându-le așa, fără să vreau (?), m-am gândit că versurile acelea sunt – ce ironic, ce frumos – metafora poetului, pentru un ”ever after” cred și acum neînțeles, ”f…k the system!” sau, mai plastic, ”n-ați înțeles nimic!”. Din respect pentru cel mult prea mult adjudecat după moarte ca proprietate intelectuală a urbei, nației, dar și ca stradă, George Bacovia ar trebui scos din programa de sistem școlară…

Liceu, – cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele…
Si azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tineretii mele!
– Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea mă doare…
Nimic nu mai vreau –
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare…
– Liceu, – cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tineretii mele!

38

Mar-31-2017 By river


Și mai cred că lumea, cu gândul, cu fapta și cuvântul în Iubire se străbate pentru ca ele, gândul, fapta și cuvântul să ajungă acolo unde nimeni și nimic nu te mai poate despărți de ceea ce iubești și de ceea ce ai înțeles (mereu în înțelegere) că ești…

Un(ul) Univers(ul)

Mar-24-2017 By river

Uneori, oricât ai ști că e așa,
pentru că, ți se spune, e LOGIC,
Îndoiala e deasupra corectitudinii unei operații matematice date
ca, de exemplu, 1+1=2.
Iar asta se întâmplă pentru că
nici unu, nici plus, nici unu, nici egal și nici doi
nu au un singur sens,
că dacă ar avea și cineva m-ar putea convinge vreodată de asta,
Îndoiala însăși
ori Uimirea
n-ar avea nici ele decât un singur sens.
Și ca să nu-mi fie rușine – că fost-am învățată de mică rușinea –
pentru îndoiala ori uimirea trezite uneori în mine de un banal exercițiu matematic,
nu o să recunosc niciodată fățiș
asta.
Cum că nu-mi explic, adică,
de ce 1+1=2
chiar dacă știu asta
pentru că, mi s-a spus, e LOGIC.

În sfârșit, l-au considerat OM

Oct-14-2016 By river

Era și este și va fi (și slavă că-i așa!) firesc ca decernarea unui premiu (care-i doar un premiu în fond, iar în cazul Nobel necerut) mai ales în Arte să ducă la controverse. Este datul Artei, mă gândesc, să provoace stări. De aici însă, de la controversă (constructive polemici!) adică, până la frustrare (mergând până la celebrul ”unfriend” pe Facebook) este o distanță care spune multe despre cel ce o străbate… O distanță care pe mine mă amărăște.

Sunt fericită că Nobelul pentru Literatură din acest an a mers la Bob Dylan pe care, de când mă știu, l-am considerat în primul rând Poet și consider că a fost o bună alegere, cu atât mai mult cu cât a existat o foarte clară, scurtă și la obiect motivație din partea Academiei: “for having created new poetic expressions within the great American song tradition”.

Poate ar fi meritat Haruki Murakami (pe care recunosc, l-am lăsat din mână ori de câte ori m-am apucat de el nu pentru că nu-i recunosc geniul artistic, ci pentru că el nu corespunde sufletului meu, subiectiv, nu-i așa?, dar știu că-i va veni timpul), poate că l-ar fi meritat Philip Roth (pe care-l ador sufletește deși, iarăși extrem de subiectiv, din punct de vedere literar ” is not my type”), poate că l-ar fi meritat altcineva, nu știu. Cu siguranță aș fi spus, însă da, e un premiu bine acordat, o bună alegere. Că… de corect, stricto sensu, nu mă pot hazarda să spun că e/ar fi fost corect…

And if my thought-dreams could be seen They’d probably put my head in a guillotine But it’s alright, Ma, it’s life, and life only…

Citesc cu plăcere păreri pro și contra Nobelului pentru Literatură din acest an. Acolo unde părerea este mai mult decât o simplă frustrare…

Și repet, consider, extrem de subiectiv, că Bob Dylan a fost o alegere excelentă, poate din sfera revoluționarului, pentru Nobel în Literatură.

Pace!

.

„DE CE DAI, MĂ, DE CE DAI?”

Jun-7-2016 By river
From Muze peste tot

A trecut campania electorală, urâta campanie electorală, plina de ură (nu presărată cu stropi de furie, știi?, e o diferență, acolo, aproape insesizabilă, dar atât de importantă, între ură și furie/mânie) campanie electorală și au trecut aparent – rezultat atât de evident al acestui ”urât” și ”cu ură” – și împroșcările cu venin dintre cei cu drept de vot. Aparent! Pentru că tot veninul ăsta pe care îl revărsăm unii asupra altora în astfel de momente reprezintă, am mai spus-o, din PUNCTUL MEU DE VEDERE, cetățean adică cu DREPT de vot, doar puncte culminante ale învrăjbirii, o învrăjbire dată de incapacitatea noastră, ca indivizi separați, cu drept de vot, de a dezvolta o societate a bunului simț și a responsabilității sociale…

Și te întreb pe tine, seamănul meu cu ACELAȘI DREPT DE VOT ca și mine: de ce îmi înjuri părinții și bunicii că și-au exprimat acest drept cum au știut ei că-i mai bine pentru ei, gândindu-se, desigur, la binele meu, adică al fiului, nepotului, strănepotului etc. Da, chiar dacă binele ne este diferit reprezentat! Cu ce drept?

Și te întreb pe tine, seamănul meu cu același drept de vot ca și mine: de ce îmi înjuri copilul care, cu același drept de vot ca și mine, părintele lui, și ca și tine, a ales să nu și-l exprime?

Și te întreb pe tine, seamănul meu cu același drept de vot ca și mine: de ce mă împroști cu venin pentru că, exercitându-mi dreptul de vot, am pus, poate, ștampila pe altcineva decât tu ai făcut-o?

Și am să-ți răspund tot eu: pentru că ai DREPTUL, ACELAȘI DREPT CA ȘI MINE, nu doar de vot ci, și de liberă exprimare. Nu-i așa?

Și-am să-ți mai răspund că, deși mă doare cumplit modul în care liber te exprimi, am să-ți respect acest drept în continuare. În ciuda modului tău de exprimare la adresa bunicilor mei, a părinților mei, a copiilor mei și a mea, eu mă voi manifesta, având același drept de liberă exprimare ca și tine, dar și câteva definiri ale conceptelor de ”democrație”, ”drept”, ”libertate de exprimare”, mă voi exprima, spuneam, față de opinia ta (deși injuriile nu înseamnă neapărat ”opinie”) cu RESPECT. Pentru că am nu doar drept de vot și drept de liberă exprimare ci, independent de vreo reglementare socială, am și liber arbitru. Ce spui, crezi într-o relație reciprocă de RESPECT? Hai să ne exprimăm cu respect, să polemizăm, să purtăm discuții cu argumente pro și contra, nu cu injurii și verdicte.

Indiferent de câte mâhniri zac în mine, prefer să mă hrănesc din timp în timp cu stropi de furie decât să mă las măcinat de boala numită ură…

Later edit, că se cere

Injurie: Ai votat cu X sau Y? Ești prost!
Opinie: Cred că votul tău pentru X este incorect pentru că…

Injurie/Verdict: N-ai votat? Ești prost!
Opinie: Consider că dreptul de vot trebuie exercitat pentru că…

Injurie: Mănânci căcat!
Opinie: Față de opinia dumneavoastră am rezerve. Asta pentru că…

Tevatura pe marginea legii care prevede interzicerea fumatului în spații publice a stârnit, la rândul ei, în mine, o mică regândire a conceptelor de libertate și drept. De altfel, despre încălcarea unor drepturi și libertăți este tevatura în sine. S-au format tabere pro și contra fumatului în pub-uri, restaurante și cafenele de parcă singurul război din care n-am făcut parte până acum ar fi ăsta. De parcă n-avem atâtea alte războaie (iar eu rămân la premisa că orice război, înainte de a fi unul exterior este al interiorului fiecărui „ostaș„ în parte), de parcă n-am avea, spuneam, atâtea alte războaie de dus.

În acest război, însă, „al fumatului”, despre libertatea și dreptul CUI vorbim? Și despre „cucerirea” căror granițe? Că mie, între dreptul/libertatea de a alege și a-ți asuma statutul de fumător (conștientizând, astfel, că fumul pe care-l generezi odată cu aprinderea unei țigări nu e chiar plăcut unei respirații naturale) și dreptul de a respira mi se pare o mică-mare diferență…

From Muze peste tot

Pentru unii, interzicerea fumatului în anumite spații reprezintă o încălcare a libertății personale. Ok, poate că așa este, în fond fiecare are dreptul să-și interpreteze libertatea după cum vrea. Pe de altă parte, ce faci cu dreptul de a respira natural, nemodificat – drept care este un dat, nu o alegere –, cu acest drept al prietenului tău nefumător ce faci?

Propun fumătorului (începând cu mine, pentru a nu fi acuzată de ipocrizie!) un mic exercițiu de imaginație. Cum ți-ai gândi libertatea și dreptul de a alege dacă într-o zi vei vedea pe ușa unui pub un anunț scris cu litere de-o șchioapă „ÎN ACEST LOCAL, FUMATUL ESTE OBLIGATORIU!” și NU ”În acest local, fumatul este permis!”? 🙂

#Colectiv

Nov-14-2015 By river
From Muze peste tot

Ce răspuns mai căutăm și unde? Și dacă există un sens unic al răspunsului, ce sens îți dă el ție și ce sens dă el întrebării ”DE CE” trecem noi, în lumea mare CU hotare, prin toate acestea?

Nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie să pot așterne stările mele din aceste zile. Durerile, zbaterile, intrigile, furiile, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele, fricile, uitările, iertările, speranța. Toate, alături de cele ale semenilor, ale mele.

Între lumânări, printre lumânări, se strigă mult, tare mult în aceste zile, parcă mai mult ca niciodată pentru unii dintre noi, zale firave în lanț de generații. Durerea s-a strigat și zbaterea s-a strigat, minciunile, intrigile și furiile s-au strigat, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele fost-au și ele strigate, fricile, uitările și iertările, speranța sunt și ele un strigăt. În numele Adevărului se strigă. Și niciuna dintre aceste stări nu-și mai găsește, parcă, definiția în dicționare. Să fie oare, pentru că unite în STRIGĂT, acesta este dat EXTERIORULUI?

Nu, nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie pentru a putea așterne, la exterior, Colectivul meu de stări. Un Colectiv care va rămâne însă mereu acolo, în perpetue transformări, definind și devenind, înainte de a-i defini și deveni pe alții, propriu-mi sine. Nevoia mea interioară de Iubire și Adevăr. Care Adevăr este, nu mai am nevoie de vreun dicționar, Iubire. În absolut orice!

Așa că… las copacii la locurile lor ca, fiecare anotimp, fiecare mugur, fiecare frunză, fiecare foșnet de frunză și fiece cădere de frunză să-mi spună povestea lor, a celor ce nu mai sunt, și pe a mea. Povestea noastră trăită Colectiv, dar atât de în sine.
Strigătul meu nu se mai află pe stradă. Strigătul meu, am înțeles, pleacă din mine pentru mine, un strigăt în tăcere, de și pentru Iubire…

O risipire

Oct-19-2015 By river
From Muze peste tot

Sistemul funcționează atât de coerent, de atâta amar de vreme, în a produce răul colectiv, încât acum chiar nu știu de ce m-ar mai surprinde rezistența la schimbarea sistemului, culmea, venită nu din interiorul sistemului, ci taman din afara lui…

NIMIC

Oct-15-2015 By river
From Muze peste tot

Și nu rămâne nimic nerăstălmăcit, neîntors de la sensul lui inițial al ”nimicului” pe care cineva, vreodată sau mereu, îl spune din pură simțire. Și e copleșitoare toată această răstălmăcire a vorbelor crezute, dar vai, exprimate așa cum fiecare se pricepe mai mult sau mai puțin și care se transformă, pe drumul de la vorbitor la ascultător în infinite, nebănuite sensuri… Sensuri NEBĂNUITE în care tu, emițătorul propriilor tale – ALE TALE! – trăiri te trezești prins ca într-o mereu autogeneratoare de fire pânză de păianjen…

Ce-ai vrut să zici cu asta? Ce ai de ascuns, ce știi tu și eu nu știu și mai ales, de ce ți-ai ales momentul ĂSTA să-ți spui nimicul? Nu cumva… Ba, stai să vezi că nu-i așa… Lasă, știu eu ce-ai vrut să zici!

CUI te adresezi, de fapt, atunci când distanța pe care o parcurgi zi de zi de la simțire/gând la expulzarea simțirii/gândului în cuvânt NU EXISTĂ?

Mai bine taci! Între pereții tăi, mai bine taci! TACI! Ai dreptul, ai suprema libertate să TACI!
Între pereții trupului tău, ai suprema libertate să taci… Să-ți taci nimicul. Să nu-ți mai fie răstălmăcit. Să nu-ți mai fie batjocorit, să nu-ți fie deviat de la sens. Să rămâi TU cu nimicul tău neexprimat.

Sună telefonul.

”Alo, ce-ai vrut să spui cu ASTA?”… ”Am vrut să spun NIMIC. Am avut un moment de insomnie și iacă, asta mi-a venit să zic. Și asta am zis. Nimic, pricepi? NIMIC, doar un gând trezit de un moment de insomnie!”.

Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen