Category Archives: Marturisiri

Ibricul cu emoții

De azi, tocmai pentru că e luni, pentru… așa… vreo două săptămâni, ibricul de cafea este umplut și-i cu arome de emoție făcut, iar pentru fiecare zori de zi, c-o linguriță de emoție în plus cafeaua îmi va fi. 🙂

Se vor revărsa, apoi, emoțiile toate în pahare de rouă colorate, pe 21 iulie, ora 18.00, în Hidden, București, prin lansări de carte cu rime și povești. Și te aștept cu drag, om bun din viața mea să-mpart cu tine toată emoția. 🙂

Lansare: ”Verde ca Pepenele și cele șapte mioare” și ”La un pahar de rouă”, editura Casa de Pariuri Literare, volume apărute cu sprijinul ColorEX Paints Iași

Ascultă, ascultă, ascultă!

Zilelor de miercuri le-am dat, de multă vreme, gustul Iubirii la cafea. Întru Iubire de țară cânt astăzi, așadar, neținând cont de vreo dată anume consemnată-n calendar că, vedeți voi, atunci când răul se-ntâmplă în neputință-mi țin condeiul la tâmplă, că nu știu furia, indignarea și nealinarea în condei a le scrie pe-un petec de hârtie.

De Iubire-ți cânt, așadar, ”dulce Românie”, așa-ți cânt eu ție!

Bună trezire, oameni dragi din viața mea, gânduri de Iubire la cafea! 🔑

Cristi Pațurcă – Noi,nu

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(Nicoale Labiș, Noi, nu!)

CHEIA

În urmă cu un an, chiar pe 1 iulie, sub cod roșu de caniculă, îmi scoteam în lume, într-o emoție fără margini, copiii mei în rime din volumul ”În grădina de la moară”, printr-o lansare pe care nu-mi va fi dat vreodată s-o uit, ea însemnând pentru mine, drumul către o anume vindecare. Au urmat, cu aceeași emoție, la distanță de câteva luni, ieșirea de sub tipar a lui ”Verde ca Pepenele și cele șapte mioare” și o lansare la fel, vindecătoare, iar după alte câteva luni, ”La un pahar de rouă”, volumul meu la a doua ediție, revizuită și adăugită, de poezii dedicate tuturor copiilor născuți și nenăscuți încă. Toate, la editura CASA DE PARIURI LITERARE.

FOTO: ALIN LEANCĂ

Pe drumul acesta al vindecării, nu poeziile și poveștile au fost însă, medici. Ele sunt și vor rămâne, fără doar și poate, leacuri. Pe drumul acesta al vindecării, curanții mi-au fost și-mi sunt vorbele, îmbrățișările, încurajările tuturor celor care – mari și mici deopotrivă – și-au găsit răgaz să le citească. Adică… voi.

Spuneam în urmă cu un an: ”În toată nebunia asta numită ”În grădina de la moară” în care, precum Alice în Țara Minunilor m-am trezit peste noapte aruncată sau precum Dorothy în Țara lui Oz, că port în mine și voi continua să port, chipuri și zâmbete de Oameni. Călăuze dintotdeauna sau tovarăși de drum pe care uneori ți-i faci întâlnindu-i, într-o zi, pe aceeași cărare pe care tu mergi în acel moment. Și care îți vor rămâne în suflet mereu pentru că, împreună ați fost parte, culmea, neîntâmplător, dintr-o anume Întâmplare…”. La fel spun și acum.

Fără voi toți, călăuze, curanți, tovarăși de drum, crez și simțire, un licurici, pe care vi-l dedic acum, la împlinirea unui an, e posibil să fi rămas pentru totdeauna fără sclipire…

Vă mulțumesc în numele lui și… VĂ IUBESC! <3

Fãrã diplomã

Realizez pe zi ce trece că nu mi-a ajutat cu nimic absolvirea unei Facultăți de Științe Politice și nici un masterat în Administrația Publică nu mi-a folosit. Toate acele concepte despre manipulare, putere, limbaj de lemn, joc politic, psihologia maselor ar fi trebuit, intuiesc, să mă facă, de fapt, să mă adaptez lor și nu să asimilez cunoașterea lor întru trezirea și devenirea sinelui și, implicit, comunitare, pe drumul conștiinței curate. Am făcut o facultate degeaba…

În prezent(ul continuu), rãsfoiesc, periodic, “Cuvântul înainte” al vreunui almanah de dinainte de 1989 (cã tot zic unii, prea multi, cum c-ar fi fost mai bine). Ah! Si scriu poezii pentru copii. Sã-mi tin, totusi, facultãtile mintale acasã. Fãrã diplome.

ANA BLANDIANA: Democrația nu înseamnă zece proști mai importanți decât un deștept sau zece hoți mai importanți decât un om cinstit

Am asistat miercuri, 27 iunie, la Teatrul Municipal Bacovia la un dureros (altfel cum?) “Exercitiu de exorcizare” în anul Centenarului, propus de scriitoarea Ana Blandiana.

Pãcat cã cei cãrora le era adresat, pe de o parte, îl vor folosi în sensul continuãrii producerii de confuzie între Bine si Rãu în scopul travestirii Binelui în Rãu si invers, iar pe de altã parte, prea multi dintre destinatari au lipsit (prea putini tineri, mult prea putini). Oricum, o gurã de aer prilejuitã de Gala Bibliotecii Judetene ”Costache Sturdza” din Bacău, la 125 de ani de existenta, felicitãri organizatorilor!

ANA BLANDIANA:

Imperfectiunea democrației constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiți pentru ea. Ei au obținut dreptul de a alege, dar nu și știința de a alege în condițiile în care profesioniștii demagogiei fac tot ce pot pentru a-i împiedica să deosebească Binele de Rău, travestindu-le unul în altul (…)

Confuzia indusă sau nu de interese vinovate nu se petrece doar între Bine și Rău, ci, de exemplu, și între prostie și rea-credință. Niciodată, privind personajele care locuiesc peisajul politic al țării și al lumii, nu am știut dacă prostia sau reaua credință sunt prioritare, dacă felul în care distrug în loc să construiască și degradează tot ce ating, dovedește existența unui plan diabolic sau doar o jalnică incapacitate de a gândi un plan. În cazul nostru, prostia și răutatea se confundă simplu și pe înțeles cu egoismul și nepăsarea dusă până la crimă față de ceilalți.

Dar cum se poate explica faptul că o bună parte a populației – vedeți tinerii – nu se duc la vot, deși ei în mod evident urmează să fie beneficiarii sau victimele rezultatelor lui? Pentru că, de data aceasta, este vorba despre o nepăsare nu față de ceilalți, ci față de ei înșiși, față de propriul lor destin căruia îi opun o violentă și iresponsabilă formă de prostie izvorâtă din incapacitatea de a deosebi binele de rău. Ei renunță cu inconștiență sau, și mai grav, cu indiferență, la partea lor de putere sau de gândire care ar putea influența lucrurile, rămânând spectatori ai unui război în care nu le pasă că li se hotărăște soarta. Dacă sunt în stare să înțeleagă că este vorba despre un război…

Dar nu cumva nepăsarea se transformă în unitate de măsură a confuziei tocmai din cauza renunțării la a mai deosebi binele de rău după ce în atâtea rânduri au fost cu bună-credință și în mod catastrofal confundate? Poate că da, dar aceasta nu este o scuză, este cel mult o explicație.

Democrația nu înseamnă zece proști mai importanți decât un deștept sau zece hoți mai importanți decât un om cinstit. Democrația este valoarea supremă doar în măsura în care se exercită în sprijinul statului de drept. Statul de drept este construcția, fagurele în care se toarnă mierea democrației care, altfel, se împrăștie și se strică. O democrație care se opune statului de drept își pierde substanța și devine falsă, simplul rezultat al unei manipulări. Pentru că, asemenea libertății, democrația poate deveni toxică dacă este pusă în slujba răului. Dar tot ea este singura forță care poate duce popoarele înainte atunci când este lăsată să funcționeze corect, în numele Adevărului, al Dreptății, al Libertății și al Iubirii.

MULȚUMESC! CUM ȘI CU CE POT AJUTA? (VINDECĂRI (IN)VOLUNTARE)

Printr-o (fericit!) eronată înțelegere sau formulare a unui anunț, dar fără îndoială prin dorința și asumarea acestei ”erori” de către toate părțile implicate, am ajuns să fac parte dintr-un stagiu de voluntariat, de o lună (21 februarie – 21 martie 2018), la Centrul Delfinul pentru copii cu autism al Asociației Betania din Bacău.

Tot fără nici o îndoială, experiența pe care am trăit-o a fost atât de profundă pentru mine și… reparatorie pentru sufletul meu, credințele și principiile mele de viață, că aproape am ieșit din conștientizarea faptului că, într-un anumit sens, ar putea exista și un capăt al acestei experiențe…

În alt sens totuși, acesta fiind cel despre care simt nevoia să împărtășesc, nu este capăt. Pentru că, pentru că odată ce intri în contact cu o lume ”altfel”, despre care știai că există, dar prea puțin o cunoșteai, orice capăt devine un perpetuu început…

Terminând stagiul, singurul cuvânt pe care îl găsesc potrivit a-l adresa personalului ”Delfinul”, deși cuvântul nu poate acoperi întregul emoției care a pus stăpânire pe mine, este: MULȚUMESC! Iar gândul imediat următor, adresat concomitent MIE și COMUNITĂȚII este: CUM ȘI CU CE POT AJUTA?

E o întrebare imposibil să nu se agațe de tine, la prezentul continuu, odată ce ai înțeles că A DA sens, prin ceea ce faci, unor vieți ”altfel” decât a ta, înseamnă, de fapt, A PRIMI sens pentru propria-ți viață, ”altfel” și ea decât a celorlalți.

Ce vreau să spun este că, practic, nu știu cât am făcut voluntariat, a fi voluntar înseamnă, pentru mine, a te implica în mod activ, într-un fel sau altul, într-o acțiune prestabilită, cu sarcini clare și obiective de îndeplinit, lucru pe care, de fapt, nu l-am făcut. De aici, poate, și acel ”CUM ȘI CU CE POT AJUTA?”, cu rezonanță mult mai puternică și care nu-mi (mai ) dă pace.

Am avut marea șansă însă, să fiu observator în cadrul orelor de terapie în grup pentru beneficiari ai centrului, copii cu tulburări din spectrul autist, ADHD (deficit de atenție însoțit de tulburare hiperkinetică) și alte tipuri de tulburări de dezvoltare.

Fiind observator, am intrat prea puțin eu însămi în contact cu acești copii, suficient totuși, cât să-mi doresc mai mult și mai mult, interacțiune cu ei.

Suficient cât să mă determine să merg la propriu în librării, și nu doar pentru un stagiu, pentru a căuta întru a parcurge literatură de specialitate. Pentru că DOAR observând sau DOAR citind nu oferă o imagine de ansamblu corectă.

Suficient, observând ȘI citind, cât să mă facă să înțeleg ce puțin cunoaștem (și ) despre această Realitate, pe de o parte a copilului cu TSA/ADHD/alte tulburări, pe de alta, a vieții unei familii cu membri în aceste situații, deopotrivă a muncii fabuloase a lucrătorului cu astfel de cazuri și, nu în ultimul rând, a contextului socio-economic-cultural în care se petrec toate acestea…

Suficient cât să-mi doresc o nouă îmbrățișare din partea acestor copii, un nou zâmbet, un progres.

Suficient cât pentru a conștientiza din nou (dureros) cât de ușor punem etichete, cât de ușor ne trecem unii pe alții cu vederea, cât de ușor refuzăm a ne asculta unii pe alții.

Suficient cât pentru a mă pune mereu în situația de a mă raporta la acești copii ca fiind, de fapt, EU ALTFEL, nu ei.

Suficient cât să nu contenesc a spune, după fiecare experiență de acest gen, MULȚUMESC! și a întreba, măcar din când în când: ca voluntar, prin tot ceea ce sunt EU și ȘTIU să fac: ”CUM ȘI CU CE POT AJUTA?”.

Un răspuns va veni mereu (și) de la Centrul Delfinul pentru copii cu autism al Asociației Betania din Bacău. E suficient să dai un telefon sau să bați, la propriu, la ușă

al treilea Psalm

că așa mi-i dat a crede,
cum că la zămislire,
Lumea, din Pântec,
menită a fost să iasă un Cântec
și Cântul e unul și
Lumea e una, la fel cum
Soarele e unul și una e Luna,
să dăm Iubirea de-a dura,
de la tine la mine,
de la mine la tine,
ia Cântul
ca în Iubire să înconjurăm Pământul…

Verde ca Pepenele și cele șapte mioare

Și mă gândesc că nu întâmplător, chiar de Sf. Nicolae, am primit vestea că POVESTEA mea merge mai departe, prinsă cu Dragoste într-o carte…

Și n-am cuvinte iar și voi n-aveți habar ce-nseamnă asta pentru mine! Un nou prunc al sufletului meu, de săptămâna viitoare, iese din tipare. Un prunc la care nașa mare, ca ilustratoare, este Erika Marton, iar nașa cu ”fașa” este Claudia Clinc, Colorex Paints Iași! Nașa Mare întru editare – CASA DE PARIURI LITERARE. <3

POVESTEA…

V-am obișnuit cu poezii pentru suflete de copii, ”Verde ca Pepenele” nu e însă, poezie. E… exact așa cum scrie-n carte, o ”poveste dintr-o țară NU îndepărtată, ci IMAGINATĂ, dar tot atât de ADEVĂRATĂ pe cât ochii, mintea și inima voastră vor să o vadă, s-o priceapă și s-o ducă mai departe…”.

Verde ca Pepenele s-a născut într-o seară, imediat după ce Elisa mea m-a rugat să-i spun o poveste nouă. Am dat frâu liber imaginației și… a ieșit ce a ieșit, o poveste nescrisă, spusă într-o seară.

Peste câteva zile, am primit propunerea minunată de a încerca să scriu, pentru copiii de la Atelierul Masca, prof. coord. actor Stefan Alexiu, o piesă pe care ucenicii să o pună în scenă. Povestea, doar spusă într-o seară până atunci, a devenit scrisă și, la scurt timp, jucată chiar de copii, pe scena Teatrului Municipal Bacovia din Bacău.

Peste alte câteva zile, împărtășeam prietenei mele dragi, scenografa Erika Márton, visul de a vedea tipărită piesa de teatru, cu ilustrația ei…

Erika Márton este scenograf, grafician, absolvent al Facultății de Arte Plastice și Decorative Cluj-Napoca,secția grafică. A absolvit, de asemenea, Facultatea de Arte Târgu Mureș, secția scenografie. Are
în palmares colaborări cu mari regizori, printre care Radu Afrim, Sorin Militaru, Botond Nagy, Albu
István etc.

Peste câteva zile, Cristian Cosma, de la Casa de Pariuri Literare, descoperă piesa și-mi spune ”trebuie să vadă tiparul”…

Peste câteva zile, draga mea Claudia Clinc, în calitate de reprezentant al societății Colorex Paints din Iași, descoperă că ”Verde ca Pepenele” e musai să apară, iar pentru asta, mi-a venit în întâmpinare cu o sponsorizare.
Peste câteva zile, ”Verde ca Pepenele”, încercarea mea în zona dramaturgiei, iese din tipare…

”Verde ca Pepenele” a crescut din ”peste câteva zile”, într-un an, exact așa cum crește un fecior doar în poveste…

Și de v-o fi cu drag și de veți dori un volum pentru voi, pentru copiii care sunt prin preajmă și pentru copiii din voi, nu ezitați să mă contactați. 🙂