Category Archives: Marturisiri

Verde ca Pepenele și cele șapte mioare

Și mă gândesc că nu întâmplător, chiar de Sf. Nicolae, am primit vestea că POVESTEA mea merge mai departe, prinsă cu Dragoste într-o carte…

Și n-am cuvinte iar și voi n-aveți habar ce-nseamnă asta pentru mine! Un nou prunc al sufletului meu, de săptămâna viitoare, iese din tipare. Un prunc la care nașa mare, ca ilustratoare, este Erika Marton, iar nașa cu ”fașa” este Claudia Clinc, Colorex Paints Iași! Nașa Mare întru editare – CASA DE PARIURI LITERARE. <3

POVESTEA…

V-am obișnuit cu poezii pentru suflete de copii, ”Verde ca Pepenele” nu e însă, poezie. E… exact așa cum scrie-n carte, o ”poveste dintr-o țară NU îndepărtată, ci IMAGINATĂ, dar tot atât de ADEVĂRATĂ pe cât ochii, mintea și inima voastră vor să o vadă, s-o priceapă și s-o ducă mai departe…”.

Verde ca Pepenele s-a născut într-o seară, imediat după ce Elisa mea m-a rugat să-i spun o poveste nouă. Am dat frâu liber imaginației și… a ieșit ce a ieșit, o poveste nescrisă, spusă într-o seară.

Peste câteva zile, am primit propunerea minunată de a încerca să scriu, pentru copiii de la Atelierul Masca, prof. coord. actor Stefan Alexiu, o piesă pe care ucenicii să o pună în scenă. Povestea, doar spusă într-o seară până atunci, a devenit scrisă și, la scurt timp, jucată chiar de copii, pe scena Teatrului Municipal Bacovia din Bacău.

Peste alte câteva zile, împărtășeam prietenei mele dragi, scenografa Erika Márton, visul de a vedea tipărită piesa de teatru, cu ilustrația ei…

Erika Márton este scenograf, grafician, absolvent al Facultății de Arte Plastice și Decorative Cluj-Napoca,secția grafică. A absolvit, de asemenea, Facultatea de Arte Târgu Mureș, secția scenografie. Are
în palmares colaborări cu mari regizori, printre care Radu Afrim, Sorin Militaru, Botond Nagy, Albu
István etc.

Peste câteva zile, Cristian Cosma, de la Casa de Pariuri Literare, descoperă piesa și-mi spune ”trebuie să vadă tiparul”…

Peste câteva zile, draga mea Claudia Clinc, în calitate de reprezentant al societății Colorex Paints din Iași, descoperă că ”Verde ca Pepenele” e musai să apară, iar pentru asta, mi-a venit în întâmpinare cu o sponsorizare.
Peste câteva zile, ”Verde ca Pepenele”, încercarea mea în zona dramaturgiei, iese din tipare…

”Verde ca Pepenele” a crescut din ”peste câteva zile”, într-un an, exact așa cum crește un fecior doar în poveste…

Și de v-o fi cu drag și de veți dori un volum pentru voi, pentru copiii care sunt prin preajmă și pentru copiii din voi, nu ezitați să mă contactați. 🙂

ORBI, un roman cât un coridor. De fapt…

Am citit, în aceste zile, cu noduri în gât, cu stomacul ghem, volumul Orbi  (Editura Herg Benet) al Petronelei Rotar. Am lăcrimat de ușurare că nu m-am identificat în drama pe care personajul principal o trăiește. Am lăcrimat de neușurare însă, pentru că asta nu mă face mai puțin oarbă în ceea ce privește, uneori, exteriorul meu și, de multe ori, interiorul meu.

Nu știu să fac recenzii de carte. Niciodată n-am știut. Eu citesc o carte cu sau fără noduri în gât și stomacul ghem. Uneori, de atâtea trăiri simultane, până la starea de vomă

Romanul Orbi al Petronelei a fost una dintre acele lecturi…

Un roman cât un coridor până la o cameră de terapie. Un roman în care, chiar dacă nu te vei regăsi – ce bine ar fi! -, îți vei regăsi – ce dureros! – cel puțin un prieten, un amic, un cunoscut, un vecin… Orbi este o carte pe care, așa cum autoarea însăși a spus, după ce o vei fi citit, vei simți nevoia să o dăruiești. În special, acelor oameni dragi din viața ta cărora, poate, deși ai vrea, îți e atât de greu să le vorbești.


Romanul Orbi este, de fapt, mai mult decât un coridor. Este o cameră de terapie. Și, sunt convinsă, cu noduri în gât, de vei dori să VEZI și să (te) ASCULȚI, așa-ți va apărea și ție, cititorule. Ai curaj! Bate la ușă!  O să găsești, odată intrat, atâția ca tine, de lângă tine, cum poate, din teamă, nu ți-ai imaginat…

Așa arată recenziile mele. Cu noduri în gât și stomacul ghem. Uneori, de atâtea trăiri simultane, până la starea de vomă.

Inimi deschise la Clubul de lectură și Terapie prin literatură

Dincolo de rigorile criticii literare, de ce ne place o poveste/o poezie/un roman/o confesiune, de ce nu ne place, dar găsim că-i fascinant cumva și de ce ne îndrăgostim de autorul scrierii respective? Nu cumva, cartea aceea, pe care ai ales s-o deschizi, indiferent că ți-a plăcut ori ba, spune ceva despre Tine?

Împărtășind împreună, la o cafea sau un ceai, o Poveste, oamenii DEVIN. Așa ne place nouă să spunem, metaforic, dezvoltării personale, ”Devenire”. De asemenea, împărtășind împreună o Poveste, descoperim că literatura poate fi și… Terapie.

Plecând de aici, am ajuns la ideea Clubului de lectură și Terapie prin literatură. Un proiect prin care ne propunem, având aceeași pasiune – cititul, să Devenim, să ne dezvoltăm personal, să ne înțelegem emoțiile și să încercăm să aflăm cum să ni le gestionăm. Să facem, într-un anume fel, adică prin literatură, terapie de grup. 

Ce vom face la Clubul de lectură și devenire prin literatură? O dată pe lună:
*Ne întâlnim cu autorii pe care îi îndrăgim, îi citim, stăm de vorbă cu ei, luăm cărți și autografe
*descoperim noi lecturi și autori
* dezbatem povestea/cartea citită, vorbim despre personaje, întâmplări și contexte în care ne regăsim
*dăruim și primim opinii
*realizăm scenarii de viață

Ce câștigăm?
*Ne (auto)cunoaștem
*reflectăm, observăm și înțelegem comportamente (pe al nostru, individual și pe cele ale apropiaților noștri)
*descoperim emoțiile, semnificațiile lor și învățăm să le ”administrăm”
*căpătăm încredere în noi înșine
* ne înțelegem pe noi înșine, ascultându-l pe celălalt
* ne îmbunătățim viața personală

Organizator: CENASPER – Centrul Național pentru Sănătate Permanentă
Moderator: Mădălina Rotaru
Psiholog, psihoterapeut: Roxana Mihăilă
Durată: 3 h
Participare: 50 ron/persoană
Înscrieri: 0745259507

PRIMA ÎNTÂLNIRE: DUMINICĂ, 12 NOIEMBRIE, ORA 16.00, LA VILLA BORGHESE

 

Doar trăiri

Spuneam, într-o zi, că în dezordinea intrării lor în viața mea, atunci când nu mai am cuvinte pentru că n-au fost inventate, donez trăiri.

Fără cuvinte sunt, astăzi, pentru că ele n-au fost inventate pentru a fi rostite de mine, ci de niște copii, având însă menirea ele, cuvintele, să mă umple pe mine de trăiri la cea mai mare intensitate.
Am fost invitată, în urmă cu vreo trei săptămâni, ca azi, să vin să citesc copiilor de la clasa a III-a A, de la Școala ”Spiru Haret” din Bacău, câteva poezii. Am acceptat cu bucurie, desigur, netrecându-mi, nici măcar o secundă, prin gând, ce va fi să fie…

Grație, desigur, unui cadru didactic – doamna învățătoare Clemansa Mauca (vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc!) – având ca menire, dincolo de profesie, să-mi elimine MIE frici și furii cu privire la acest sistem de învățământ mult încercat, copiii m-au așteptat nu pentru a le oferi eu ceva, ci pentru a-mi dărui ei, mie, culmea, printre cântece și rime semnate de mari autori (Blandiana, Arghezi ș.a.) – cu atât mai copleșitor pentru mine! – propriile-mi versuri. Din cărțile deja publicate și din afara lor. Rostite de ei așa cum au fost ele simțite de mine în timpul scrierii lor… Și, Doamne, ce Îmbrățișare!
Am plâns, desigur și le-am cerut copiilor îngăduință pentru lacrimile mele, iar ei au spus atât, ”nu aveți nevoie”, ca și cum cel mai firesc lucru din lume ar trebuie să fie, doar de emoție bucurie, recunoștință, Lacrima.

Nu am cuvinte. Nu am…Așa că vă cer îngăduință pentru lacrimi.

Și așa, cu lacrimi, vă MULȚUMESC încă o dată, vouă! VOI, cei care, zi de zi, într-un fel sau altul, mă ajutați, fără să v-o cer măcar, să devin! <3

Și… Mulțumesc editorului volumului ”În grădina de la moară”, Cristian Cosma, Casa de Pariuri Literare, azi, mai mult cu (ca) în fiecare zi, pentru crezare! 🙂

Tic-tac de inimă nomadă

M-am trezit amuzată de ideea asta a situării cuiva ”împotriva curentului”, cum definim pe cineva ca fiind astfel și ce înseamnă, de fapt, a fi împotriva curentului? Până să aflu, mi-am reamintit că ideea asta a maturizării este o iluzie și că îmi doresc mult, mult de tot o rulotă și nu doar pentru gândurile mele nomade…

***
m-au convins
– trecând prin inimă
și de acolo direct în burtă –
stoluri de fluturi
să le iau gândurilor rulotă.
am gânduri nomade
ducă-se (de)la tine!

(era o vreme când credeam că am toate mințile acasă)

***
Gândurile mele toate în rulota cu iubire înrolate. Plecarea e la Pace şi întru Libertate! Se fac, la prezentul continuu, de minţi deschise recrutãri. Vii cu mine pe aceste cãrãri? 🙂

***
Că în rulota numită inima mea pot călători oriunde cu pasul nu îndrăznesc atunci când într-un loc nu mă mai regăsesc… Și în ea, în rulota mea, cu oricine pot, de simt așa, în Drumul meu să mă însoțesc: ”Bună dimineața, oameni dragi din rulota mea!”, strigă-n răsărit de toamnă, nomadă, inima.

***
Într-o noapte am avut un vis în franjuri, iar a doua după, visat-am poezii nescrise pe hârtii, plimbându-se pe stradă la braț cu inimă nomadă. Neînchipuite (fără de chip adică, visul vrea să zică) vorbeau de visu-mi dinainte cu-o noapte franjurat. Dansau, de mână se țineau. Trei poezii în rochii roz, cu rochii bleu și rochii stacojii.

***
Inima nomadă întreabă: Ce zi e azi?
Rulota îi răspunde: Toamnă!
Inima zâmbește, râde, hohotește: E toamnă zici? Prea bine, doamnă! Să punem, dară, de-o cafea! Și să cântăm de toamnă așa, poftă bună, toa(m)nă bună, oriunde ai fi, oriunde m-aș afla!

***
Călare pe răsărit, inima nomadă la colindat pământul a pornit. Și încă odată, ca să fie clar, pentru inima nomadă nu există radar…

***
Și din rulota ei, inima mea nomadă din când în când îmi spune: ”hei, m-am rătăcit!”, iar eu îi pun repede un cântec și-i răspund: ”zăludo, ești nomadă, inimii i se poate întâmpla, eventual, cărarea să n-o vadă”. ”Ai dreptate – din rulota ei îmi spune – sunt nomadă, n-am nevoie de o cărare anume. În colindul meu prin lumea mare, de nu este una, eu însămi voi pava cărare”.

***
Rulota pe din afară atât de colorată nu lasă lumii să vadă că pe dinăuntru, o inimă nomadă chiar, uneori, nu are chef să bată.

***
Rulota-i colorată
inima nomadă
rulota-i și-o cată

***
Inima-i nomadă rulota-i un pahar cu gheață-n limonadă.

***
Și inima nomadă îi spune rulotei: ”știi, ca niciodată, acum nu mi-e de toamnă…” Rulota, cu vorbele la ea, scârțâind din uși și din ferestre (uneori, rulota crede cã-i sunt aripi), îi răspunde așa: ”ești inimă nomadă, cum altfel, cum altcumva? dar uite, chiar de nu îți este, următoarea stație e toamna!”. Și inima, rulotei, îi cântă chiar așa: ”oh, era doar tânguire, am să cobor un pic din tine și o să mă împac cu toamna mea!”

***
Se joacă toamna în ploaie deocheată, în ceașca de cafea, toamna a intrat deodată. Înghițitură cu înghițitură, de inimă nomadă nouă aventură…

***
Stau de vorbă cu toamna asta intrată-n ceașca de cafea deodată, îi zic, ești ușor cam deocheată, dar nu fi supărată, să nu fii foarte supărată, inima nomadă te iubește chiar dacă încă nu arată.

***
Și-mi șoptește toamna (pitită-n ceașca de cafea): iubește-mă că dans de frunze îți voi da, iubește-mă și vei putea din trotuare înfruzite să-ți faci drumuri aurite, iubește-mă și voi cânta pentru nomadă inimă a ta! Bine, mărturisesc! Am reînceput să o iubesc.

***
Și oricât, în ocolul ei prin lume, în rulota sa, inima nomadă din când în când ar mai obosi, un cântec de inimă simplă să audă, să cânte tot va găsi. E un fel acesta al inimii nomade de a fi…

***
Și pleacă iar. Inima nomadă, inima nebună-i pe cântec călare, un cântec îngână, lumea toată în rulotă și-adună.

***
(Des)cântec de cafea pentru, nomadă, inima mea. (Des)cântă inima așa:
În goana ei prin lumea mare, inima nomadă scoate din (nici ea nu mai știe care) sertare tot felul de ceasuri să-i ticăie printre popasuri… Îi place infinitul ăsta de senzații cu fiecare ticăit atât de diferit.

***
Azi e gând anume pentru cel puțin trei ceasuri bune, dezlănțuiri de toamnă în toamnă, la volan, în rulota ei, călătoare – inima nomadă.

***
1 decembrie
Și dacă m-am trezit fredonând așa, este pentru că nu întâmplător unii sărbătoresc o zi națională. Granițele lumii mele nu mai există însă de multă vreme, le-am desființat odată cu regăsirea-mi într-un singur ținut, o lume mare în Iubire fără de hotare. În rulota ei, inima nomadă are o singură rădăcină, Iubire se numește, de ea am grijă, ea mă hrănește, mă ramifică, mă împlinește. Acolo e țara mea, pământul meu, unde sămânța-mi de Iubire, prin Iubire, întru Iubire, la prezentul continuu, va zbura. Din însămânțare, în însămânțare, fără uniforme, parade și onoruri militare…

***
Da, mi-e inima nomadă: Bună dimineața, oameni buni din lumea întreagă!

***
Dar chiar și pentru o inimă nomadă, în aceste zile, destinația-i aleasă. Se numește, desigur, Iubire. Înseamnă, pe indicator, Acasă

La Bookfest, nu am dat autografe, am împărțit fluturași și moriști…

Pentru că se apropie 1 iunie, Ziua Copilului și pentru că pe 2 iunie este Ziua Națională a Adopției, și pentru că aceste două zile, comparativ cu orice altă zi de celebrare/marcare a ceva, au profunde semnificații pentru mine, lansarea cărții mele, ”În grădina de la moară”, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, am ales, cu mulțumire fără margini pentru editura Casa de Pariuri Literare, să fie fără autografe. 🙂
Această primă lansare am simțit să o dăruiesc, la propriu, tuturor copiilor mari și mici, cu gândul și cu inima înainte de orice. Fizic, nu avem însă, cum cuprinde toți copiii din lume, așa că, mi-am îndreptat atenția, de data aceasta, spre copiii care, mai puțin ca alții, au acces la educație, la carte, la parte, din motive știute de noi toți.

Așa se face că, fără autografe, am înțeles să dăruiesc copiilor prezenți la acest prim eveniment din cadrul lansării ”În grădina de la moară”, moriști și fluturași, iar pentru 27 de copii beneficiari ai programelor Asociatiei Betania din Bacău, și care nu au prilej prea des sau poate niciodată, să participe la astfel de acțiuni, am înțeles să dăruiesc cartea.

Autografe, moriști și fluturași vor fi la următoarele popasuri pe care, împreună cu editura Casa de Pariuri Literare, le vom face în perioada imediat următoare. Primul, pe 10 iunie, în București, la Un Teatru, de la orele 16.00. Vă așteptăm cu mare bucurie și emoție.

N-aș vrea să închei aceste gânduri înainte de a mulțumi unor oameni care, așa cum am spus și la Bookfest, mi-au venit în întâmpinare, cu inima deschisă, prin sponsorizări și gânduri bune pentru ca această cărticică să poată vedea lumina tiparului: Colorex Paints Iași, Asociația Betania Bacău, Romchim Protect Bacău, Elitemob Bacău, Dendro Proiect Bacău, Cotidianul Deșteptarea/Asociația ”Dumitru Sechelariu” Bacău și Studio R Bacău.

Astazi, 30 mai, cartile au ajuns la copiii beneficiari ai Asociatiei Betania

Foto> Un Cristian

Lansare ”În grădina de la moară”

Aș vrea să mărturisesc că, de când mă știu, departe de mine a fost gândul că aș putea fi ”definită”, vreodată, ca scriitor. Nu sunt scriitor, nu asta e imaginea mea despre mine, nu am avut năzuințe în acest sens, nu-mi place să fiu numită așa. Pentru mine, a fi scriitor e un concept al Relativului. Cine, la o adică, dincolo de o catalogare a exteriorului, își poate asuma, la interior, eticheta asta? 🙂

Cu toate acestea, când am revoltă sau bucurie ori o emoție profundă, scriu și desenez. Mă liniștește asta și, cumva, pe undeva, e modul meu de evadare și e răspunsul meu pentru cinismul, ura și furia pe care le simt uneori venind agresiv dinspre exterior, spre mine. Mă fac mică, în acele momente în care sunt grozav de speriată, și versific, nasc rime. Mă joc. Găsesc rime la firul ierbii în care, copil fiind, trăiam, fără temeri, nemuriri. Împreună cu sora și verișoarele mele și gâzele.

Nu sunt scriitor, nasc, doar, din când în când, poezii pentru suflete de copii. Poeziile astea sunt copiii mei. Și-mi doresc pentru ele, ca mamă ce le sunt, să nu deranjeze pe nimeni, să nu rănească și să învețe, pe măsură ce vor fi crescând, să nu se lase rănite. Să se bucure de cei ce se bucură de ele, să fie demne și înțelegătoare față de cei care ar putea vreodată să dorească să le facă un rău sau care, pentru că e firesc să fie și așa, nu le pot iubi. Și, ca mamă ce le sunt, deși n-am eu așteptări de la ele, pentru că am învățat că trebuie să ne lăsăm copiii să-și înțeleagă propriile lor așteptări, mă bucur, totuși, de tot ceea ce frumos li se întâmplă.
Ca atunci când le descoperă cineva, cum ar fi o editură faină, care să le iubească suficient de mult pentru a-și dori să le vadă publicate într-o carte… Sau, citindu-le, altcineva să-și dorească să le ajute, printr-un suport sau altul, să ajungă cu adevărat la editură pentru a putea fi și tipărite…:)

În câteva zile, vor apărea, în volumul ”În Grădina de la moară”, câțiva copii ai mei, cu rime. Pentru asta, este deja rezervare la Bookfest, duminică, 28 mai, de la orele 11, la scena Bookfest Junior.
Ce vreau să spun este că, cu sau fără Bookfest, poeziile tot ar exista. N-ar exista însă, în forma tipărită, în volumul ”În Grădina de la moară”, fără editura pe care am îndrăgit-o de la primul autor pe care i l-am citit, Casa de Pariuri Literare București, editură căreia n-am cuvinte pentru a-i mulțumi, vă invit însă, pe voi, să-i citiți autorii! 🙂

Și n-ar exista fără oameni din afară care, fără nici cea mai mică ezitare, imediat ce le-am povestit despre ele, le-au ajutat: Colorex Paints Iași, Asociația Betania Bacău, Romchim Protect SA, Dendro Proiect SRL Bacău, Elitemob Bacău, Deșteptarea/Asociația ”D. Sechelariu” Bacău și Studio R Bacău.

Și n-ar exista fără zâmbetele voastre, oameni dragi și buni din lumea mea mare! 🙂

Nu sunt scriitor, sunt mamă și… m-aș bucura să vă pot prezenta copiii mei cu rime duminică, la București. 🙂

Nu știu să fac recenzii, doar, uneori, îmi vine să vomit

Nu știu să fac recenzii de carte. Poate și pentru că nici recenzia nu are un singur sens, dar dacă ar avea, ce-ar spune despre tine, cititor, și despre tine, autor, starea pe care, lectura cărții, celui dintâi o provoacă?

Mi s-a întâmplat (chiar în aceste zile), lecturând, ca o aceeași carte, de atâta emoție, prin scuturări de plâns până la starea de vomă  să mă poarte…

Și cum nici cronica nu are un singur sens, nici cronici de concerte nu știu să fac. Așa că ascult și râd și plâng și-n emoții până la starea de vomă uneori mă transform uniform.

 

Mărturisire întru sărit lumea în cap. În capul meu, desigur.


Unul dintre cele mai prețioase cadouri pe care, acum niște ani, l-am primit de ziua mea din partea unor prieteni dragi a fost (și a rămas, fără nici o ironie, un cadou de suflet) volumul semnat Dan Puric, ”Omul frumos”. Prețios pentru că lectura lui a fost revelatorie din multe puncte de vedere. Nu-l citisem până atunci pe Dan Puric (nici de atunci până în prezent, decât pasager, pe rețele de socializare, citat în statusuri ”motivaționale”), auzisem despre potențialul autorului, despre ”furia” cu care atrăgea încă de pe atunci grămezi de oameni, întru ”fermecare”. Și… revelația s-a produs. Mai mult, s-a produs oarecum ”rușinos” – că fost-am de mică, de sistem învățată rușinea -, pentru MINE.

De la primele cuvinte ale autorului, până la ultimele. De la prima pagină, până la ultima. Revelatoriu. Dan Puric nu a stârnit nimic magic în mine. Doar revelația irelevantului. Mâhnirea nedescoperirii nici măcar a unui potențial literar-artistic. Definirea banalului și a mediocrității. Neputința de a citi în tine tradusă prin nevoia de agățare de exterior întru câștigarea unor validări – validări, traduse și ele, în lumea virtuală, prin ”like-uri”. Mai mult, pericolul asumării unor principii cu totul nesănătoase, în numele unei credințe confundată greșit cu vreo religie și care poate duce – cum o duce, de altfel, de secole – la alienare, la justificare de războaie (de orice fel) în numele Păcii, la justificare de minciuni în numele Adevărului, la justificarea Urii și a Judecății aproapelui în numele Iubirii. La extremism în toate formele lui.

Revelatoriu. O întâlnire cu Dan Puric costă, în aceste zile, 100 lei… Iar sălile sunt pline. Și întâlniri cu mulți alții ca el, la fel…
În tot acest parcurs, în librării, un Steinbeck, un Nabokov, o Nora Iuga etc. costă 10 lei.

Verde crud, verde crud…

Și uita așa, stând eu într-o seară cu gândurile mele, m-am trezit străbătând – fără să vreau (?) – culoarele liceului meu și apoi pe cele ale liceului lui George Bacovia și tot străbătându-le așa, fără să vreau (?), m-am gândit că versurile acelea sunt – ce ironic, ce frumos – metafora poetului, pentru un ”ever after” cred și acum neînțeles, ”f…k the system!” sau, mai plastic, ”n-ați înțeles nimic!”. Din respect pentru cel mult prea mult adjudecat după moarte ca proprietate intelectuală a urbei, nației, dar și ca stradă, George Bacovia ar trebui scos din programa de sistem școlară…

Liceu, – cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele…
Si azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tineretii mele!
– Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea mă doare…
Nimic nu mai vreau –
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare…
– Liceu, – cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tineretii mele!