Într-o zi am crezut în Îngeri
Din ziua aceea mai cred că li se spune Îngeri
pentru că ei n-au, ci doar veghează plângeri
Uneori, când eu beau cafea
îngerii beau din lacrima mea
iar alteori, obrazul, vreun înger mi-atinge,
lacrima-mi linge
Bănuiesc că îngerii au gustul sărat
Plângerile Lumii toate
în Îngeri cu aripi sărate
Uneori, un Înger mi se-așază în palma stângă
pentru ca eu, dreptace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu-mi dă pace.
În zilele acelea, Îngerul vrea să mă joace.
Uneori, un Înger mi se-așază în palma dreaptă
pentru ca eu, stângace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu poate să m-ajungă.
În zilele acelea, Îngerul vrea să mă plângă.
Și știu!
Îngerul se-așază în palma mea dreaptă sau stângă
pentru ca aripile mele nevăzute
uneori stângace, uneori dreptace
să nu mi se frângă.
Mă gândesc, în dimineața asta, la inimă ca la o ceașcă în care ți-ai preparat cu grijă o cafea și într-o clipă de neatenție vine-altcineva de prin afara ta și-o bea.
-Hei, unde e cafeaua mea?
-Păi… ticăie în mine. Hai să-ți ghicesc în ea! ☕🕊️
În altă noapte am visat că eram un Oarecare, nu Eu, adică, ci oricine-altcineva din lumea asta mare. Și mi s-a dat o Carte și mi s-a spus: Copile, nu te uita la numărul de file, deschide Cartea (jocul acesta și din Realitate-l știi) și află rostul tău pentru “A FI”! Fără să am un nume, fiind un Oarecare, am deschis volumul la-ntâmplare: “Menirea Ta, Copile, este Bucurie”! Și m-am trezit cu un icnit, un strop de liniște și de furie. “Bucurie, cui? Bucurie Mie, Bucurie Ție?”, am îndrăznit. Deși trează, Cartea era încă în mâinile mele. N-am mai putut-o deschide, dar mi-a zâmbit… ☕
Îngerii nu poartă sandale pentru ca așa, cu tălpile goale, să poată da Simțire pentru tot ce ne și le iese în cale.
Îngerii n-au stomac, de aceea au aruncat în lume ideea Iubirii la modul și timpul “necondiționat”.
Îngerii n-au palme, uneori te mângâie însă pe frunte și tâmple pentru ca din creștet mângâierea să-ți justifice ceea ce doar inima poate s-asculte.
Îngerii, de fapt, n-au trup, de aceea nu le este rușine că cineva i-ar putea vedea vreodată dezbrăcați, umblă nestingheriți lăsându-se primiți oriunde sunt chemați.
Și pentru că n-au trup și nu se văd, lumea se folosește, aparent bizar, de cuvântul “imaginar”. Dar tocmai aceasta este dovada existenței lor. “Imaginar” pentru a-ți putea explica sau măcar a accepta tot ceea ce nu înțelegi și despre care spui că n-ai habar, dar Simți și pentru că Simți nu poți spune că-n Simțirea asta minți…
Am un copac anume, nu îi spun pe nume, are ritm și are timp. De mine. În orice anotimp.
***
Nu știu ce-o să zică lumea despre asta, dar pe mine, de cum am deschis fereastra, m-a invadat un chef de dans nebun, aș lua la dans trotuarele din drum. Copacii toți, ieșiți în cale, n-au astăzi frunze, au note muzicale!
***
Și era o dimineață ca aceasta
și era ceață
gândul ni-l purtam agale
copacii n-aveau frunze s-o străbată
ci note muzicale
și ne-am făcut din crengi un portativ
ceața – laitmotiv
***
Și chiar așa, oare sensul ceții care-o fi? Nu cumva ceața e dată pentru a-l face pe cel de-o poartă în sine, să se străbată? Iar dacă e pe dinafară, nu cumva folosul ceții e de a trece prin ea, de-a nu stagna, de-a o parcurge până a da-n lumină? Și de-i uneori în tine sau, poate, înafara ta, ceața e o poartă, bate curajos în ea! Așa îmi zice astăzi în cafea.
***
Și mi-a cășunat, așa, privind prin ceața asta deasă, că dacă aș avea, fizic, un obiectiv bun, aș face zoom nu pentru a sta la pândă încercând să aflu ceea ce lumea nu are, de fapt, în intenție să ascundă, ci mi-aș aduce cerul mai aproape, zborul în detaliu al păsărilor desupra orașelor, aș observa și m-aș fascina de stropii de ploaie priviți îndeaproape. Dar stai, eu am Universul în mine, n-am nevoie, fizic, de obiectiv, sufletul meu vede și simte, nu stă la pândă, n-are nimic să ascundă, deși poate, uneori, cântă naiv…
***
Si vorba cuiva, mai zilele trecute, de ce ar trebui sã demonstrez cuiva, stiintific, rational, cã stelele vorbesc, când eu Stiu asta prin simplul fapt cã Simt cã ele Sunt? Chiar de nu se vãd printr-o ceațã ca ceața din aceastã dimineațã.
Le-am spus copiilor mei si ei m-au înteles, cã uneori îmbrãtisez balauri si zmei. Cã stau de vorbã frumos cu ei si cã, desi ne este putin fricã si aparent este greu, dupã îmbrãtisare, ti se aratã o altã parte, cea cu luminã, din inima unui balaur sau a unui zmeu…
Se întrebă odată, dând din aripi greu,
Se întrebă așa Gândul Derbedeu:
Cine sunt, de ce zbor eu?
De unde am plecat și încotro mă duc?
Că mi-s sătul și mi-s năuc
Și-aș vrea, parcă, să mă culc…
Tu n-ai somn, i s-a răspuns
Nevăzut ești și ascuns.
Aripile îți sunt grele
Că duci insomnii pe ele,
Dor aprins, iubiri nespuse,
Rațiunilor supuse.
Si vorba cuiva, mai zilele trecute, de ce ar trebui sã demonstrez cuiva, stiintific, rational, cã stelele vorbesc, când eu Stiu asta prin simplul fapt cã Simt cã ele Sunt? Chiar de nu se vãd printr-o ceațã ca ceața din aceastã dimineațã. 🙂
Le-am spus copiilor mei si ei m-au înteles, cã uneori îmbrãtisez balauri si zmei. Cã stau de vorbã frumos cu ei si cã, desi ne este putin fricã si aparent este greu, dupã îmbrãtisare, ti se aratã o altã parte, cea cu luminã, din inima unui balaur sau a unui zmeu…
Când, sã zicem, în vreo dimineatã devreme ca aceasta, te trezesti cu inima-ti nomadã în dor de haihui, unde-i dai bilet de voie si-apoi unde-i spui sã poposeascã? Si-n inima cui? Cã, de bunã seamã, prin rulota ei, inima-ti nomadã nu are dor de ducã decât pentru ca-n lumea mare, alte inimi sã-ntâlneascã, alte inimi sã revadã…
Bunã dimineața din lumea mare, cãlãtor de popas în inimi cãutãtor!
Am stat de vorbã cu ploaia în zorii trezirii mele, am bãgat de seamã cã are ceva sã-mi spunã. Nu stiu exact ce sã-nteleg din povestea asta, dar era ceva legat de un zmeu si de o zânã. Zmeul era cumva, nu înrãit, ci mâhnit si-n lacrimi a izbucnit când zâna, cu un hap de curaj, l-a întrebat “hei, zmeule, ce porti în bagaj?”. Iar zmeul, putin interzis, i-a zis cã poartã lipsã de îmbrãtisare si lipsã de iubire si cã, posibil, de-aceea îi este bagajul greu, cã poartã-n el Uitare. Si zâna, cu încã un hap de curaj, i-a rãscolit zmeului în bagaj. I-a dat o îmbrãtisare si-n ea a pus iubire. Iar zmeul a iesit din Uitare si-a-nceput sã facã Bine…
Dacã voi pricepeti ceva din povestea ploii, haideti cu mine sã dezbatem la cafea. Bunã dimineata, zmei si zâne dragi din viata mea!
