Candva aveam argumente – teribile, imi impuneam sa cred – pe care sa le invoc nu doar pentru a merge eu la vot, ci pentru a-i determina pe altii sa o faca. Acei altii, care se declarau nemultumiti, mahniti, jignitzi de ceea ce se-ntampla, de procese de fatzada, de condamnari trase la sortzi, de “luna asta hai, ca ma sacrific eu”. Incercam sa le spun ca nu-i asa, ca va fi bine, ca va rasari soarele si pe strada noastra, de parca soarele sau orice alt astru n-ar avea altceva mai bun de facut decat sa ne lumineze noua incaperea…

Mergeam la vot cu convingere, puneam suflet in stampila aia – cum mi-a spus deunazi un nene – acordam incredere celui ales si chiar credeam cu tarie ca puterea e in mine inainte de a fi la cel sus-pus de mine, de votul meu, de increderea mea.

Nu mi se intampla des sa dezarmez. Nici acum nu o fac. Peste doua zile, voi incepe din nou sa cred si sa sustin ca soarele sau oricare alt astru va lumina intr-adevar incaperea mea. La fel ca si pe a ta, la fel ca pe a noastra, a tuturor. Sunt mai curand plictisita. De fapt, singurul argument pe care-l invoc acum pentru acei altii din care fac si eu parte, este ca peste doua zile voi incepe sa cred si sa sutin din nou ca soarele…

In sila, dar merg la vot. Ma tarai, dar merg la vot. Nu mai sunt sigura de ce, dar merg la vot. Cu stampila in mana, sunt convinsa totusi, voi retrai secunda mea de suprematie fatza de cel pe care-l voi sus-pune!