A fost odata o Doamna… atat de frumoasa in caracterul si in chipul ei ca nu aveai cum sa nu te indragostesti de ea din prima clipa. Doamna a nascut un Cenaclu. In Cenaclu s-a format un pumn de Crisalide, iar din Crisalide s-au nascut fluturi cu aripi de profesori, jurnalisti, actori, sociologi si tot asa…
Inainte insa de-a prinde aripi de zbor, Crisalidele au invatzat sa vada lumea-n poezie. Doamna avea mereu grija de asta.

La Cenaclu la Doamna gaseai raspunsuri la orice intrebare. La Cenaclu la Doamna aveai voie sa razi, sa plangi, sa te revoltzi. Dar mai ales, aveai voie sa te scrii pe tine insutzi, descoperindu-l pe Nichita, pe Sorescu sau pe Grigore Vieru. Jucandu-te cu Arpagic, motanul unei Ana Blandiana, razand in hohote de un Pinocchio-ndragostit sau alergand printre propriile-ti Trecande anotimpuri...

Crisalidele sunt fluturi mari acum. Cu nume scrise pe cate o diploma, pe marginea unui articol de ziar sau sub un titlu de poezie publicata candva in vreo revista de cultura…

Doamna a iesit la pensie… Tanara, frumoasa, asa cum o stiu inca de cand aveam vreo 10-11 ani…

Ieri am fost la Cenaclu. Stiam ca Doamna nu mai e acolo… Dar nu stiam ca nici Cenaclul nu mai este!

Mi-am ridicat aripile grele in bataia timpului si-am inceput sa plang, sa rad, sa ma revolt, dar mai ales sa ma scriu pe mine insami. Fluture zburat din Crisalidele de-acum aproape 20 de ani ale unei Doamne atat de frumoasa in chipul si in caracterul ei…

Draga mea Doamna la per tu, va multumesc!

__________________