Ca niciodata, fetita noastra de doi ani, intr-o miercuri seara, o seara de mai 2013, inainte de culcare, a abandonat joaca de dinainte de somn si, luandu-si biberonul in primire s-a intins nostalgica asa, cumva, in patut, cu privirea proptita in a mea.

Astepta, oare, ceva de la mine? M-am aplecat, ca de obicei, asupra ei si, inainte de a-i da pupicul de noapte buna, i-am soptit, tradata de o emotie fara margini: “Stii, de astazi, oficial tu esti fetita mea si a lui tati si suntem cei mai fericiti parinti din lume!”. Raspunsul ei a fost o mangaiere cu manuta pe obrazul meu, o mangaiere ca de om mare, parca, plina de liniste si caldura, ca o mare usurare dupa o mare grija, ca o asigurare totodata: “Mami, tati si eu sunt cea mai fericita fetita din lume ca va am…”.

Inca sunt stapanita de emotia acelei mangaieri si stiu ca, de fapt… Continuarea aici.