N-am crezut vreodată că o scriitură în care abundă limbajul obscen mă va captiva. Totuşi, neasteptatul s-a intamplat, iar neasteptatul a venit de la Alexandru Vakulovski. N-am citit celebrul lui roman, “Pizdeţ”, nici mai recentele fragmente din “Mănăştur Mon Amour”, picîndu-mi în mînă, înainte de astea, “Bong”, roman, cred, ceva mai mult decît de inspiraţie autobiografică, avînd în vedere şi că persoanejele sînt cît se poate de reale, adică există în carne şi oase, iar unul dintre ele este Mihnea. Care Mihnea? “Cui dracu’ îi pasă?”-ca să răspund în stilul V.

Ziceam aşadar, că nu credeam că o scriitură în care “p..ă” şi “p…ă” abundă din greu, îmi va putea fi pe plac. Bong îmi este. Pentru că e un text sincer, iar asta ma face să-l parcurg pînă la capăt. A.V. însuşi poate, e unul din puţinii sinceri rămaşi într-o lume ce pare a nu avea alt înţeles decît cel legat de sex. De “p..a” si “p…a”, crunt, urît, pervers, abjectul în esenţă.

Din lumea asta abuzată sexual pentru că “afară sînt numai p.le şi p..de”, nu lipseşte însă, metafora. Dimpotrivă, e peste tot, în verb, în virgulă, în punct. Peste tot.

Sinceritate:
“Ajung la Venea. Sînt mai mult obosit decît beat […]. Încep să-ţi scriu, bine că nu am telefon, că te-aş suna de cîte ori aş fi varză, ţi-aş spune numai căcaturi, apoi aş fi mirat de ce eşti supărată”…

N-am terminat de citit “Bong”. M-am grăbit să scriu despre el pentru că, de cînd am parcurs prima filă, motto-ul dimineţilor mele a devenit “E dat dracului, Vakulovski ăsta!” În fiecare dimineaţă mă trezesc cu chestia asta. Îmi stătea pe limbă, aşa că am simţit nevoia s-o scuip.