Mă apucasem de sărutat
la scoarţa copacilor mei,
la amiază.
Mă implorase pădurea.
Se crăpase deja, buza de sus,
şi-mi amorţise limba
de-atîta lins lichenii,
cînd ajunsese pădurea,
să nu mai ştie
dacă-o iubesc la Nord
sau salivez la Sud,
gemîndu-mi întruna
că nu ţine minte
dacă, vreodată,
au existat în ea, semne cardinale.
Şi-a fremătat pădurea!
Şi m-a rugat nebună,
să-i mai aduc,
pe seară,
o lamă de topor.
A doua zi,
pe scoarţă,
erau, stîngaci cioplite,
litere aiurea.
Să aibă pădurea, încotro să apuce…