Spuneam, într-o zi, că în dezordinea intrării lor în viața mea, atunci când nu mai am cuvinte pentru că n-au fost inventate, donez trăiri.

Fără cuvinte sunt, astăzi, pentru că ele n-au fost inventate pentru a fi rostite de mine, ci de niște copii, având însă menirea ele, cuvintele, să mă umple pe mine de trăiri la cea mai mare intensitate.
Am fost invitată, în urmă cu vreo trei săptămâni, ca azi, să vin să citesc copiilor de la clasa a III-a A, de la Școala ”Spiru Haret” din Bacău, câteva poezii. Am acceptat cu bucurie, desigur, netrecându-mi, nici măcar o secundă, prin gând, ce va fi să fie…

Grație, desigur, unui cadru didactic – doamna învățătoare Clemansa Mauca (vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc!) – având ca menire, dincolo de profesie, să-mi elimine MIE frici și furii cu privire la acest sistem de învățământ mult încercat, copiii m-au așteptat nu pentru a le oferi eu ceva, ci pentru a-mi dărui ei, mie, culmea, printre cântece și rime semnate de mari autori (Blandiana, Arghezi ș.a.) – cu atât mai copleșitor pentru mine! – propriile-mi versuri. Din cărțile deja publicate și din afara lor. Rostite de ei așa cum au fost ele simțite de mine în timpul scrierii lor… Și, Doamne, ce Îmbrățișare!
Am plâns, desigur și le-am cerut copiilor îngăduință pentru lacrimile mele, iar ei au spus atât, ”nu aveți nevoie”, ca și cum cel mai firesc lucru din lume ar trebuie să fie, doar de emoție bucurie, recunoștință, Lacrima.

Nu am cuvinte. Nu am…Așa că vă cer îngăduință pentru lacrimi.

Și așa, cu lacrimi, vă MULȚUMESC încă o dată, vouă! VOI, cei care, zi de zi, într-un fel sau altul, mă ajutați, fără să v-o cer măcar, să devin! <3

Și… Mulțumesc editorului volumului ”În grădina de la moară”, Cristian Cosma, Casa de Pariuri Literare, azi, mai mult cu (ca) în fiecare zi, pentru crezare! 🙂