Lipsa s-a individualizat. A luat atât de bine forma trupurilor în care, de atâta prea-răbdare sau frică s-a interiorizat, că din ochii celui ce o poartă, lipsa nu mai poate fi decât cu greu, cu mare greu (poate doar cu un bisturiu!) identificată. Lipsa s-a sistematizat. Și, căpătând culoarea ochilor și forma nasului și forma gurii trupului/sistemului în care s-a băgat, i se pare că s-a acomodat. Oh, lipsa s-a resemnat.

Mai ții minte cum era când lipsa mea s-a întâlnit cu lipsa ta?

Ai un bisturiu?
Să ne facem frați!

Știi?
Lipsa mea vrea să se țină de mână din nou cu lipsa ta. Lipsei mele îi este dor de lipsa ta.

Lipsa mea ți-a trimis un bilețel (și pe bilețel scria nu stiu ce cã scrisul lipsea)