All posts by river

Amână, mă mână

From Diverse

Din cântec mă trag și mi se trag toate
trăirea, simțirea, suflarea, prietenia, schimbarea, stagnarea, furia, incertitudinea și realitatea, conștiinta și conștiența, iubirea
sunt, toate, note muzicale, iar trupul meu interior și exterior e o gamă.

Iar dacă luni/luna din cântec m-am tras,
marți, din cântec mă cresc și zău, nu știu, nu știu unde să mă opresc.

Luni am fost gamă, marți sunt do,
de o vrea cineva sa mă scrie un cânt, să știe de (ne)unde să mă înceapă.

Și miercurea din cântec, prin cântec iubesc, că din cântec marți am crescut, iar luni m-am tras și din cântec mi se trag toate. Cântecul e un brâu, sunt nota re.

Și-s mi, și fa, și sol și tra la la
în zi de joi,

Iar dacă-i vineri, din cântec, dans mă fac,
pentru că si,

din cântec mă trag și mi se trag toate.

Pentru sfârșit de săptămână,
cineva prin cântec

mână
amână

Ține-mă de mână!

De sine

10645123_1044252728924033_7675430458219205888_n

Poate că uneori, pentru unii, depinde de ”uneori” și ”unii”, conștiința/conștiența eu-lui e văzută drept resemnare.
Nu e, însă, așa. Resemnarea nu are de-a face nimic cu ajungerea la acea liniște interioară numită conștiința/conștiența eu-lui.
Și mi-s liniștită, și mi-s fericită că am înțeles că nimeni din afara mea nu mă conduce. Sunt propriul meu conducător, mă aleg, mă votez și mă asum. Și pentru că în mine e democrație, respect dreptul fiecăruia din afara mea la calea de acces spre conștiința/conștiența sinelui. N-am să-mi urăsc, așadar, niciodată exteriorul pentru că la interior el se asumă altfel decât mine…

Nepereche

La mine-n șosetărie
s-a votat democrație
toți ciorapii sunt în streche
vor designer… nepereche
și-mi explică-n gura mare
cum să intre pe picioare:

IMG_3638

”De vrei să nu-ți fie dor
pui pe stâng, unicolor
iar de vrei să nu mai plângi
dreptul îl încalți în dungi!
Vrei să faci o nefăcută?
Una lungă, una scurtă!
Iar când chefu-i de nimic,
o șosetă și-un cipic!
Pentru zilele cu nori,
șosețelele cu flori!
Dar nicicum să îndrăznești
să ne mai împăturești,
chiar suntem sofisticate,
vrem să stăm amestecate!”

Poți să le mai spui ceva?
Nici poveste! Și-uite așa
m-am ales eu cu șosete
unice, fără pereche…

Gândurile mele haotice despre ”decupajele” coerente din ”Caruselul cu hamsteri” ale lui Adrian Jicu

10686911_1002896159726840_1432605829752313530_n

Dincolo de faptul că m-a luat prin surprindere totală propunerea lui Adrian Jicu de a vorbi eu despre cartea domniei sale, ”Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă”, negăsind nici un motiv temeinic în mine de a face asta, aceeași propunere m-a onorat peste măsură. Uau, nu doar că mi s-a propus să vorbesc despre o lucrare, dar ea este și una născută din mîna unui critic. Despre care, critici, nu pot să nu mă amuz de idee, în urmă cu câteva zile, la un eveniment la care am avut privilegiul să particip, The Power of Storytelling organizat de Decât o Revistă, unul dintre speakerii care m-au inspirat în mod real, Chris Jones, a spus ”dă-i naibii, dintre toți condeierii, criticii sunt cei mai fricoși, de aceea aleg să scrie despre alții!”.

10506750_10206000713323291_2607277026224548462_o

Trecând peste asta, haotic, ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la volumul lui Adrian Jicu a fost tocmai faptul că gândurile sale despre autori și scriitura lor – nu toate sunt opere! – nu mi-au dat nici pe departe senzația că sunt ale unui critic literar în accepțiunea clasică. Am citit ”Caruselul cu hamsteri” în scurte pauze de cafea și exact acesta a fost sentimentul: că am stat, de fapt, de vorbă cu autorul la o cafea. De altfel, autorul însuși recunoaște de la bun început că ceea ce urmează a i se dezvălui cititorului este de fapt autodezvăluirea acestuia. ”Sunt, după cum se va vedea, și cronici pozitive și cronici negative – spune Jicu – caci ele ma definesc în egală măsură. Este și motivul pentru care Caruselul nu e o simplă colecție, în diacronice, a unor scriitori și opere semnificative, ci o selecție de comentarii despre cărțile pe care le-am citit. Din acest motiv, volumul poate fi văzut ca o oglindă (parțială) a ceea sunt eu: cu gusturile, cu preocupările, cu prejudecățile și umorile mele”. Da, asta este cartea lui Jicu. O oglindă, chiar dacă una parțială, a sa. Una în care, privindu-mă, m-am regăsit pe alocuri și eu, cu bucurie.

10456164_1002895903060199_3511516743587646015_n

De la bun început nu mi s-a dezvăluit imaginea unui critic în accepțiunea clasică, după cum spuneam. Nici pe departe. Ci, aceea a unui iubitor de carte, a unui iubitor de oameni și fin observator, dincolo de operele acestora, al lor. Majoritatea cronicilor lui Jicu – apărute în Atreneu cu precădere – încep printr-o descriere a autorului, devenit personaj astfel, despre care urmează să vorbească. O descriere fizică chiar, o descriere a ceea ce-l definește pe autor ca om, înainte de a fi scriitor. Jicu nu face distincție, așadar, neapărat, între om și scriitor, de aici, subiectivismul – poate considerat de unii exagerat – în expunerea părerilor despre doar scriitura omului…

N-am putut, de asemenea, să nu remarc, citind tot mai pe nerăsuflate cronicile lui Adrian Jicu, că, fără a nedreptăți pe careva, el face dreptate unor autori dați deoparte de tabieturile lumii băcăuane scriitoricești. Cercul poeților băcăuani a fost, astfel, închis pe nedrept – crede Jicu și sunt total de acord cu domnia sa – unor autori extraordinari. Dacă ar fi să exemplific acum, mă gândesc la cel puțin doi autori: Ion Tudor Iovian și Adrian Crețu.

N-am putut, de asemenea, să nu remarc ironia – una fină – a criticului Adrian Jicu la adresa unor autori (băcăuani cu precădere) care, nelipsiți de originalitate (Jicu, repet, nu nedreptățește pe nimeni), și-au autoproclamat, exagerat, statutul de poet. Sunt de acord. Versificarea e una, poezia e alta.

În fine, n-am putut să nu remarc la Jicu, o oarecare stare de frustrare născută tocmai din ceea ce iubește el să facă mai mult: să citească. Că de, nu orice vers e poezie și nu orice caligraf e și poet. Și e frustrant, da, să fii nevoit (pentru că asta ți-e meseria) să accepți să citești și să recitești versuri scrise de caligrafi și să mai și scrii despre ele…

De aceea, în orașul ăsta în care (și) Jicu zice că aproape nu se întâmplă nimic, această neîntâmplare eu o pun (și) pe seama repetatelor manifestări așa-zis culturale, asumate de așa-ziși oameni de cultură, un cerc în care se învârt aceleași chipuri, aceleași glume, aceleași ironii la adresa tinerei generații. Toate sunt departe, departe tare, de poezie.

Caruselul cu hamsteri – Decupaje din literatura postdecembristă” – urât și neatrăgător sună acel ”Decupaje din….”! – mi s-a părut, dincolo de a fi o carte de critică, una de portrete. Și mi-a plăcut tocmai de asta. Și mi- a plăcut pentru că m-a determinat să pun mâna pe scrierile unor autori, la fel cum mi-a confirmat că nu e cazul să insist cu alții…

1899743_10206000715803353_235786382941260951_o

Lansarea ”Caruselului…” a avut loc sâmbătă, 1 noiembrie, în clubul The Stage din Bacău, o lansare atipică (în cadrul proiectului Pasajul CFR este al tuturor, al Asociației Mutatis Mutandis din Bacău), de la mișto până la extraordinară, la care au contribuit Eliza Noemi Judeu, Marius Manta, Dragoș Burlacu, Alina Chiriac, Ionuț Popa, Alina Căprioară și eu. Nu mai am acum cuvinte de spus ce și cum, le-am spus acolo, în ”pasaj”.

A scris frumos, despre, Gheorghe Bălțătescu, în Deșteptarea. 🙂

FOTO: Constantin BROSU și Bogdan ICHIM

Nunta lui Figaro, în premieră pe scena Teatrului Municipal Bacovia

Și iată cum, pe scena Teatrului Municipal Bacovia se petrec din nou lucruri faine, adică spectacole faine cu actori din cei mai faini. De data aceasta este vorba despre o a doua premieră a stagiunii curente, spectacolul ”Nunta lui Figaro”, de Pierre de Beaumarchais (una dintre cărțile preferate ale adolescenței mele!), în adaptarea și regia lui Dumitru Lazăr Fulga, decorul și costumele Cristinei Ciobanu, ilustrația muzicală a lui Mirel Vrînceanu și fotografiile și grafica lui Ioan Viorel Cojan.

AFIS NUNTA LUI FIGARO

Abia aștept să văd cum vor interacționa Contele Almaviva, Contesa, Figaro, Marceline, Suzanne, Antonio și Pedrille, Fanchette, Cherubin, Bartholo, Bazile și Brid Oison în interpretarea actorilor Ștefan Ionescu, Eliza Noemi Judeu, Bogdan Buzdugan, Firuța Apetrei, Florina Găzdaru, Matei Bogdan, Anca Bucșa, Ștefan Alexiu, Viorel Baltag, Vali Braniște și Dumitru Rusu, dar, mai ales, abia aștept să văd, în 2014, punerea în scenă a unei ”povești” scrisă în urmă cu nu mai puțin de 236 de ani…

Anul acesta se împlinesc 230 de ani de la prima punere în scenă a piesei „Nunta lui Figaro”, numită de autorul său și La Folle Journée („O zi nebună”), şi 236 de ani de la scrierea ei, dar savoarea replicilor, ritmul alert al acţiunii, intrigile amoroase, moravurile şi caracterul personajelor vor avea, prin actualitatea lor, un ecou puternic şi în spectatorul contemporan”, a spus Laura Huiban, purtătorul de cuvânt al Teatrului Municipal Bacovia.

Spectacolul a fost spijinit, în realizarea lui, de Asociația ”Betania” din Bacău.

Avanpremieră: 16 noiembrie 2014, ora 18.00
Avanpremieră: 20 noiembrie 2014, ora 18.00
Premieră: 23 noiembrie 2014, ora 18.00