Ca niciodată, fetiţa noastră de doi ani, miercuri seara, o seară de mai 2013, înainte de culcare, a abandonat joaca de dinainte de somn şi, luându-şi biberonul în primire, s-a întins nostalgică aşa, cumva, în pătuţ, cu privirea proptită în a mea. Aştepta, oare, ceva de la mine?
M-am aplecat, ca de obicei, asupra ei şi, înainte de a-i da pupicul de noapte buna, i-am şoptit, trădată de o emoţie fără margini: “Ştii, de astăzi, oficial tu eşti fetiţa mea şi a lui tati şi suntem cei mai fericiţi părinţi din lume!”. Răspunsul ei a fost… o mângâiere cu mânuţa pe obrazul meu, o mângâiere ca de om mare parcă, plină de linişte şi căldură, ca o mare uşurare după o mare grija, ca o asigurare totodată: “Mami, tati, şi eu sunt cea mai fericită fetiţă din lume că vă am…”.
Încă sunt stăpânită de emoţia acelei mângâieri şi ştiu că, de fapt, ea nu va trece niciodată. Pentru că nu pot să nu mă gândesc că, de fapt, fetiţa noastră de doi anişori şi patru luni este aşa, adică a NOASTRĂ şi în VIAŢA noastră, încă dinainte de ianuarie 2013 când ne-a intrat şi în casă.
Povestea a început în urmă cu mulţi ani, când eu şi soţul meu eram încă doar doi adolescenţi liceeni de 16 ani, îndrăgostiţi unul de altul şi care, în visarea de atunci ce n-a încetat niciodată până la vârsta de 33 ani, ne gândeam la copiii noştri, unul dintre ei cu siguranţă adoptat…
În februarie 2012, am trecut pragul Serviciului pentru Adopţii din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău (multumiri infinite pentru profesionalism si implicare!), hotărâţi să ne împlinim visarea. Am urmat CU BUCURIE, chiar dacă epuizaţi emoţional de ceea ce avea să urmeze, dar şi epuizaţi de toată procedura în sine, toţi paşii legali. În noiembrie 2012, odată cu prezentarea dosarului fetiţei şi a fotografiei, am ştiut şi eu şi soţul meu că EA ESTE, că ea a fost dintotdeauna. În ianuarie 2013, micuţa ne-a fost încredinţată în vederea adopţiei, iar în mai 2013, instanţa a hotărât încuviinţarea adopţiei.
E greu de spus, în câteva cuvinte, cum este viaţa noastră acum. Lumea a devenit nu doar mult mai plină de sens,dar şi nedescris de frumoasă. O emoţie continuă e lumea noastră, “fluturi în stomac”, stoluri, stoluri: fiecare zâmbet al ei, fiecare sărut, fiecare poznă, fiecare joc şi fiecare joacă împreună, mofturile de fetiţă simandicoasă, lacrimile de copil îmbufnat, chiar crizele inerente de furie, specifice vârstei şi capacităţii ei de înţelegere, grija ei ca a unui om mare faţă de mama şi tata de a sta pe trotuar ca să nu-i calce “titi” (maşina), grija faţă de mama şi tata atunci când, în parc, ei se aşează pe o bancuţă înfierbântată de soare (Ni, mama, ni, tata, ni biba, ade, ade! – Nu, mama, nu, tata, nu buba, arde, arde!), stângăcia serioasă prin care ne ajută la curăţenie, luând mopul sau mătura şi făraşul în primire (ei, ei, ni, mama! – eu, eu, nu mama!), pupicul ei de noapte buna şi zâmbetul ei prin care ne dă, în fiecare dimineaţă, bineţe…
Lumea noastră e o emoţie continuă, da. Şi ştim că aşa va rămâne, cu toate grijile şi temerile care, deopotrivă, se intensifică din secunda în care devii părinte, uneori până la blocare mentala în identificarea de soluţii. Dar despre asta, tot cu bucurie, altădată…
Nota Bene: Am facut aceste marturisiri, cu bucurie, la solicitarea Ador Copiii – comunitatea familiilor adoptive. Accesand site-ul oficial al organizatiei, veti gasi si alte povesti si informatii interesante legate despre adoptie, cu bune si rele. 🙂
