că așa mi-i dat a crede,
cum că la zămislire,
Lumea, din Pântec,
menită a fost să iasă un Cântec
și Cântul e unul și
Lumea e una, la fel cum
Soarele e unul și una e Luna,
să dăm Iubirea de-a dura,
de la tine la mine,
de la mine la tine,
ia Cântul
ca în Iubire să înconjurăm Pământul…
Și era o dimineață ca aceasta,
cafeaua era un Ocean,
iar noi,
mai nesătui ca niciodată de iubire,
corăbieri eram,
întru iubire, catarge înălțam.
ca după atunci cînd treaba aia cu algele și fluturii
și norii
se transformă în numărătoare de degete
sunt zece, dar o iei mereu de la capăt cu numărătoarea
nonsens
buricele degetelor sunt tatuate
un nor – degetul cel mare
un val – arătătorul
o algă – mijlociul
un fluture – inelarul
o pasăre-cel mic
Noi, oamenii abace
și-un gînd aparte, de-aproape și departe
(purtam în mine un fluture
i-am dat dezlegare
zboară, i-am zis,
o dimineață, atât,
și-o noapte doar!
o dimineață, atât
și-o noapte măcar
a strigat
așa dezlegat.
am să vin înapoi!
s-a-ntors.
purtam în mine un roi)
Uneori, oricât ai ști că e așa,
pentru că, ți se spune, e LOGIC,
Îndoiala e deasupra corectitudinii unei operații matematice date
ca, de exemplu, 1+1=2.
Iar asta se întâmplă pentru că
nici unu, nici plus, nici unu, nici egal și nici doi
nu au un singur sens,
că dacă ar avea și cineva m-ar putea convinge vreodată de asta,
Îndoiala însăși
ori Uimirea
n-ar avea nici ele decât un singur sens.
Și ca să nu-mi fie rușine – că fost-am învățată de mică rușinea –
pentru îndoiala ori uimirea trezite uneori în mine de un banal exercițiu matematic,
nu o să recunosc niciodată fățiș
asta.
Cum că nu-mi explic, adică,
de ce 1+1=2
chiar dacă știu asta
pentru că, mi s-a spus, e LOGIC.
Uneori
e nevoie de piruete
pentru a redefini
echilibrul
Că nu pot dracii
rău a face
câtă Iubire și cât Bine
oamenii lui Dumnezeu pot ține…
 |
| From Respiratii |
Diii, căluții mei din stropi de rouă
cu stropi de rouă
tropotiți-mi trupul
ca trupul
din firele de iarbă,
în iarbă
să mă renască furie de verdeață
ca din verdeață să mă prind
miros de rădăcină
la rădăcină să m-admir
cum trup obscen iau forme
diforme
toropită sub copite,
tropotită sub copite,
copitele de rouă!
(Castelul Verde,2008)
Mă apucasem de sărutat la scoarța copacilor mei, la amiază. Mă implorase pădurea. Se crăpase deja buza de sus și-mi amorţise limba de-atîta lins lichenii, cînd ajunsese pădurea să nu mai ştie dacă-o iubesc la Nord sau salivez la Sud, gemîndu-mi întruna că nu ţine minte dacă, vreodată, au existat în ea, semne cardinale.
Şi-a fremătat pădurea! Şi m-a rugat nebună să-i mai aduc pe seară o lamă de topor. A doua zi, pe scoarţă, erau stîngaci cioplite litere aiurea. Și N și S și E și V, să aibă pădurea încotro să apuce…
 |
| From Respiratii |
Împrăștiați-vă prin iarbă, puhoi de bobi de rouă, să-mi lingeți tălpile dis-de-dimineață, dis-de-dimineață să îmi țâșnească crengi din mugurii de umeri. Dis-de-dimineață, voi pleca, precum Pasărea Phoenix, ”cu roua-n picioare”, e rândul meu sa redevin copac, să redevin suprema voastră încălțătoare. Și mâine dimineață, puhoi de bobi de rouă, tălpile să-mi lingeți, la frunze să m-ajungeți…
 |
| From Respiratii |