Mă gândesc, în dimineața asta, la inimă ca la o ceașcă în care ți-ai preparat cu grijă o cafea și într-o clipă de neatenție vine-altcineva de prin afara ta și-o bea.
-Hei, unde e cafeaua mea?
-Păi… ticăie în mine. Hai să-ți ghicesc în ea! ☕🕊️
În altă noapte am visat că eram un Oarecare, nu Eu, adică, ci oricine-altcineva din lumea asta mare. Și mi s-a dat o Carte și mi s-a spus: Copile, nu te uita la numărul de file, deschide Cartea (jocul acesta și din Realitate-l știi) și află rostul tău pentru “A FI”! Fără să am un nume, fiind un Oarecare, am deschis volumul la-ntâmplare: “Menirea Ta, Copile, este Bucurie”! Și m-am trezit cu un icnit, un strop de liniște și de furie. “Bucurie, cui? Bucurie Mie, Bucurie Ție?”, am îndrăznit. Deși trează, Cartea era încă în mâinile mele. N-am mai putut-o deschide, dar mi-a zâmbit… ☕
Îngerii nu poartă sandale pentru ca așa, cu tălpile goale, să poată da Simțire pentru tot ce ne și le iese în cale.
Îngerii n-au stomac, de aceea au aruncat în lume ideea Iubirii la modul și timpul “necondiționat”.
Îngerii n-au palme, uneori te mângâie însă pe frunte și tâmple pentru ca din creștet mângâierea să-ți justifice ceea ce doar inima poate s-asculte.
Îngerii, de fapt, n-au trup, de aceea nu le este rușine că cineva i-ar putea vedea vreodată dezbrăcați, umblă nestingheriți lăsându-se primiți oriunde sunt chemați.
Și pentru că n-au trup și nu se văd, lumea se folosește, aparent bizar, de cuvântul “imaginar”. Dar tocmai aceasta este dovada existenței lor. “Imaginar” pentru a-ți putea explica sau măcar a accepta tot ceea ce nu înțelegi și despre care spui că n-ai habar, dar Simți și pentru că Simți nu poți spune că-n Simțirea asta minți…
Am un copac anume, nu îi spun pe nume, are ritm și are timp. De mine. În orice anotimp.
***
Nu știu ce-o să zică lumea despre asta, dar pe mine, de cum am deschis fereastra, m-a invadat un chef de dans nebun, aș lua la dans trotuarele din drum. Copacii toți, ieșiți în cale, n-au astăzi frunze, au note muzicale!
***
Și era o dimineață ca aceasta
și era ceață
gândul ni-l purtam agale
copacii n-aveau frunze s-o străbată
ci note muzicale
și ne-am făcut din crengi un portativ
ceața – laitmotiv
***
Și chiar așa, oare sensul ceții care-o fi? Nu cumva ceața e dată pentru a-l face pe cel de-o poartă în sine, să se străbată? Iar dacă e pe dinafară, nu cumva folosul ceții e de a trece prin ea, de-a nu stagna, de-a o parcurge până a da-n lumină? Și de-i uneori în tine sau, poate, înafara ta, ceața e o poartă, bate curajos în ea! Așa îmi zice astăzi în cafea.
***
Și mi-a cășunat, așa, privind prin ceața asta deasă, că dacă aș avea, fizic, un obiectiv bun, aș face zoom nu pentru a sta la pândă încercând să aflu ceea ce lumea nu are, de fapt, în intenție să ascundă, ci mi-aș aduce cerul mai aproape, zborul în detaliu al păsărilor desupra orașelor, aș observa și m-aș fascina de stropii de ploaie priviți îndeaproape. Dar stai, eu am Universul în mine, n-am nevoie, fizic, de obiectiv, sufletul meu vede și simte, nu stă la pândă, n-are nimic să ascundă, deși poate, uneori, cântă naiv…
***
Si vorba cuiva, mai zilele trecute, de ce ar trebui sã demonstrez cuiva, stiintific, rational, cã stelele vorbesc, când eu Stiu asta prin simplul fapt cã Simt cã ele Sunt? Chiar de nu se vãd printr-o ceațã ca ceața din aceastã dimineațã.
Le-am spus copiilor mei si ei m-au înteles, cã uneori îmbrãtisez balauri si zmei. Cã stau de vorbã frumos cu ei si cã, desi ne este putin fricã si aparent este greu, dupã îmbrãtisare, ti se aratã o altã parte, cea cu luminã, din inima unui balaur sau a unui zmeu…
Se întrebă odată, dând din aripi greu,
Se întrebă așa Gândul Derbedeu:
Cine sunt, de ce zbor eu?
De unde am plecat și încotro mă duc?
Că mi-s sătul și mi-s năuc
Și-aș vrea, parcă, să mă culc…
Tu n-ai somn, i s-a răspuns
Nevăzut ești și ascuns.
Aripile îți sunt grele
Că duci insomnii pe ele,
Dor aprins, iubiri nespuse,
Rațiunilor supuse.
Si vorba cuiva, mai zilele trecute, de ce ar trebui sã demonstrez cuiva, stiintific, rational, cã stelele vorbesc, când eu Stiu asta prin simplul fapt cã Simt cã ele Sunt? Chiar de nu se vãd printr-o ceațã ca ceața din aceastã dimineațã. 🙂
Le-am spus copiilor mei si ei m-au înteles, cã uneori îmbrãtisez balauri si zmei. Cã stau de vorbã frumos cu ei si cã, desi ne este putin fricã si aparent este greu, dupã îmbrãtisare, ti se aratã o altã parte, cea cu luminã, din inima unui balaur sau a unui zmeu…
Când, sã zicem, în vreo dimineatã devreme ca aceasta, te trezesti cu inima-ti nomadã în dor de haihui, unde-i dai bilet de voie si-apoi unde-i spui sã poposeascã? Si-n inima cui? Cã, de bunã seamã, prin rulota ei, inima-ti nomadã nu are dor de ducã decât pentru ca-n lumea mare, alte inimi sã-ntâlneascã, alte inimi sã revadã…
Bunã dimineața din lumea mare, cãlãtor de popas în inimi cãutãtor!
Am stat de vorbã cu ploaia în zorii trezirii mele, am bãgat de seamã cã are ceva sã-mi spunã. Nu stiu exact ce sã-nteleg din povestea asta, dar era ceva legat de un zmeu si de o zânã. Zmeul era cumva, nu înrãit, ci mâhnit si-n lacrimi a izbucnit când zâna, cu un hap de curaj, l-a întrebat “hei, zmeule, ce porti în bagaj?”. Iar zmeul, putin interzis, i-a zis cã poartã lipsã de îmbrãtisare si lipsã de iubire si cã, posibil, de-aceea îi este bagajul greu, cã poartã-n el Uitare. Si zâna, cu încã un hap de curaj, i-a rãscolit zmeului în bagaj. I-a dat o îmbrãtisare si-n ea a pus iubire. Iar zmeul a iesit din Uitare si-a-nceput sã facã Bine…
Dacã voi pricepeti ceva din povestea ploii, haideti cu mine sã dezbatem la cafea. Bunã dimineata, zmei si zâne dragi din viata mea!
Ah, și dacă v-am greșit cu ceva, vă rog să mă iertați!
Mă aflu în zorii zilei precedate de încheierea a încă unei ediții a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice, Bacău Fest Mondorame, organizat de Teatrul Municipal Bacovia. A XXV-a ediție. Fără zgomot pe seama numărului și da, poate că e mai bine că-i așa, cum s-a exprimat și actualul manager al instituției, actrița Eliza Noemi Judeu, în sensul că ”dacă ar fi fost cu fast, ar fi însemnat că festivalul a luat sfârșit, ori așa, va continua”. Să dea Dumnezeu!
Mi-e greu să scriu. Și nu știu, iar, de unde să încep și cum să sfârșesc gândurile astea și nici cum să le încheg.
Așa că plec de la… zgomot, dacă tot m-a izbit (și lipsa zgomotului izbește, nu-i așa?) și am să dau gândului cuvânt, cu riscul de a nu mă face (poate, din nou) înțeleasă (știți voi, dacă m-aș putea întorce pe dos, dacă aș putea să aduc interiorul trupului la exterior, abia atunci aș avea convingerea că s-ar putea vedea și înțelege exact ceea ce simt și vreau să spun…). Că nici zgomotul nu are doar UN sens, dar dacă ar avea, oh, dacă zgomoul ar avea UN SINGUR sens, ce-ar spune el despre Auzul tău? La fel cum, dacă privirea ar avea un singur sens, ce-ar spune ea despre Văzul tău? La fel cum, la fel cum…
Dar conceptele nu au doar un sens. Din fericire sau din păcate, și aceasta cred că e o chestiune de alegere și asumare, mai mult decât de interpretare.
Nici mie nu mi-a lipsit zgomotul ca fast. Nu numărul ne dă relevanță, deși spune și el ceva (despre prezentul continuu, de exemplu, despre rădăcină, continuitate). Ci ceea ce, concret, în fapt, se petrece în jurul nostru.
Or, publicul băcăuan a lipsit aproape cu desăvârșire. Spre deosebire de alți ani. Și nu, nu, nu e o remarcă a mea, subiectivă. Cu atât mai puțin răutăcioasă. Ci o realitate constatată de înșiși regizorii, actorii, criticii, teatrologii invitați, unii dintre ei aflați pentru a nu știu câta oară la acest minunat eveniment. Și mărturisită. Cu semn de întrebare… ”Niciodată golul n-a sunat mai tare…”.
Ne-am întrebat unii dintre noi sau poate toți, de ce? Pentru că n-a fost mereu așa. Și am rămas cu întrebarea. Pentru că nici răspunsul nu poate fi doar unul, precum Sensul ființării și lucrurilor nu e doar unul. Și nu doar că am rămas cu întrebarea (care doare), dar aceasta a născut și altele.
*E dezinteresat publicul de teatru? Nu, nu e. Prezența acestuia la festival din anii precedenți infirmă dezinteresul.
*Sunt tinerii preocupați cu altceva? Nu. Prezența acestora în număr copleșitor, la ediții anterioare, o infirmă. La fel, ID Fest, festivalul tinerilor despre care tocmai am aflat că va avea loc pentru a nu știu câta oară în acest an…
*Au fost spectacolele și numele din recitalurile extraordinare de calitate îndoielnică? Despre ce vorbim sau despre cine? Maia Morgenstern, Rodica Mandache, Alexandru Repan, Marcel Iureș, Florin Piersic Jr să nu mai atragă? Exclus. Iar prezența copleșitoare a publicului la spectacolele lor din Bacău care au tot avut loc pe parcursul anilor infirmă și această ipoteză.
Cît despre ”nivelul scăzut” al recitalurilor din concurs… Întotdeauna s-a putut vedea, ca într-un concurs, evident, și calitate și doar… prestație. Au fost, în acest an, câteva recitaluri absolut minunate. Și chiar dacă n-ar fi fost, îmi permit să cred că nu ăsta a fost motivul ”lipsei de zgomot” din partea publicului. Nu poți stabili înainte de a vedea un spectacol că e prost sau bun, nu-i așa?…
*Au fost prețurile mari? Nu. Ca de fiecare dată, participarea publicului la recitalurile din concurs a fost liberă. Iar prețurile la recitalurile extraordinare nu au fost de natură să țină publicul deoparte. A se revedea mai sus…
*N-a fost mediatizare? Hmmm… Nici despre asta nu se poate vorbi hotărât în DA sau NU.
*N-a fost atractiv programul? Nu. Nici vorbă. Au fost ateliere și laboratoare, colocvii, lansări de carte, nume grele din lumea Teatrului, regizori, actori, critici, toți cu disponibilitate de a sta de vorbă cu Tine, spectatorul. Cu disponibilitate și apăsare, da, apăsare, mi-au mărturisit-o, că n-au avut cui vorbi… Iar despre actorii Teatrului Municipal Bacovia ce să spun? Că nu-i (mai) iubește publicul? NU. Un NU CATEGORIC. Publicul îi iubește și are nevoie de ei. Iar faptul că la reprezentația lor (EXCEPȚIONALĂ) ”Trei surori” (Cehov) născută în urma experimentului laborator, prezența publicului a fost ceva mai numeroasă, aplauzele în picioare, florile primite, îmbrățișările, au demonstrat-o.
Și-atunci? Atunci ce s-a întâmplat? Că CEVA s-a întâmplat. Și se întâmplă de ceva vreme… O ruptură între Teatru/Festival, ca instituție și Public s-a produs. O ruptură, de altfel, între Bacău și băcăuani. Că vrem sau nu să o recunoaștem, ea ESTE. Și doare.
Și da, mie, spectatorul mi-au lipsit mai mult ca oricând, în aceste zile, prietenii preț de un spectacol, da, da, acei trecători prin viața ta cu care, preț de un eveniment anume și atât pe an, să tai în carne vie nu pe cel pe care tocmai l-ai urmărit, că alții au menirea asta, și-apoi, noi, prietenii așa, preț de-un festival, o bere, o apă, o cafea, ne vom fi asumat oricum o singură calitate, pe aceea de simplu spectatori, fără pretenții de vreo specialitate.
Să tăiem în carne vie, spuneam, stările noastre, bucuria și/sau lacrima provocate de cineva, prin interpretarea sa sau de ceva din afara lui, poate mesaj sau altceva.
Nu e nostalgie. E doar o lipsă pe care, în orașul ăsta (nu știu cum o fi prin alte părți), o simți cu fiecare zi tot mai acut, tot mai adânc. Și e imposibil să nu te întrebi cui aparții în afară de tine. Și ce e aceea o Cetate. Și e dureros răspunsul care-ți vine instinctual. Pentru că știi, știi foarte bine că prietenii tăi preț de-un eveniment o dată-n an ar vrea, ar vrea să fie cu tine întru a-și diseca propriile stări, dar mai ales o stare a ta.
Dar chiar și așa, cu lipsa asta, cu întrebările astea, cu durerea asta, m-am lăsat Uimită. Și-s Fericită că am cunoscut Oameni înainte de a-i cunoaște ca profesioniști. Și că prin ei, am noi întrebări la care să caut răspuns. Și-s fericită că știu că oricare ar fi răspunsul, în mine e ascuns.
Și-i spun răspunsului, precum Alexandru Repan și-a încheiat mărturisirile din acest festival, IUBIRE. Că nici Iubirea nu are doar un sens, dar dacă ar avea, ce sens ți-ar da ea Ție?
Mulțumesc în mod special membrilor juriului din acest an, criticul de teatru Oltița Cîntec, regizorului Radu Nica și actorului Bács Miklós pentru toată disponibilitatea de a-mi răspunde întrebărilor legate de arta spectacolului, actorie, critică, regie.
Mulțumesc, de asemenea, tuturor actorilor cu care am interacționat, pentru sclipici. Mi-ati fost Licurici! MULȚUMESC! 🙂
Ce mi-i un bob de rouã, ce ti-i o Lunã Nouã…
între degetul mare si arãtãtor le prinzi/cuprinzi/mesteci/amesteci/strivesti/iubesti
pe-amândouă.
