Category Archives: colţul meu de creaţie…

Pe patine

Coana Iarna stă să vină
Iar la Gâze în Grădină
Vestea zboară ca-n poveste
Că, în cinstea-i, Gală este.

Grija n-are nici un rost
Gâzele au adăpost,
Hrana bună-i în hambar
Chibzuială la cântar!

”Hainele sunt pregătite
Și-am făcut tort de clătite”
Dau anunț că e de bine,
Croitori și doamne-albine.

”Scena-i gata, luminată
Muzica-i asigurată
Ritmuri, dansuri, tot ce vrei”
Strigă Greierul-Dj.

”Pregătit-am artificii!”
Se fălesc și licuricii,
Iar Bondarul, băiat bun,
Face bradul de Crăciun.

Libelule albe, albastre
Pus-au beteală la glastre
Iară fluturii, măiaștri,
De ferestre au prins aștri,

Iar domnițele furnici
Împletit-au mulți cipici
Ca atunci când Moșu’ apare
Darurile să-și strecoare.

Pregătiți sunt toți de Gală.
Coana Iarnă, cu sfială,
Bate-n poarta din Grădină,
Nu întârzie să vină.

Și… uimită de primire
Le oferă mulțumire
Făurind, din buzunar,
Către scenă, patinoar,

Cât o fi Iarna să stea
Gâzele, prin fulgi de nea,
S-aibă o Gală, vezi tu bine,
O feerie pe patine… 🙂

(Cărțile Mădălinei)

SARI

Ca azi, dintr-un prezent continuu, atunci când dintr-un motiv sau altul sau poate fără motiv, te trezești lipsit de inspirație, inspirația aducând ușor, în sens, a apatie, ce faci? Treci repede peste vreun posibil răspuns, iei un cântec care sună ca o zi de ”ce zi e azi”, toamnă și ploi, îl torni în ibric, conținutul îl torni în ceșcuțe și te pui, cu gândul alături de oamenii dragi din viața ta, pe savurat. Sau, pur și simplu, sari.

Cu mustăți

 

Într-o zi, ceștii mele de cafea i-au crescut mustăți. Ce straniu, mi-am zis, probabil doar mi se pare. Mai târziu, abia, am înțeles că o ceașcă de cafea cu mustăți nu e o apariție întâmplătoare. La fel cum, nu întâmplător, ceva aparent frumos, pe unul nu, însă pe altu-l doare. La fel cum, nu întâmplător, ceva frumos e, uneori, musai precedat de supărare.

De atunci, ceștii mele de cafea cu mustăți îi dau, intuitiv, crezare. 

Vârtejuri

 

Elisa a făurit, ieri, o floare cu petale colorate, în prealabil decupate și apoi lipite, iar pe spate a făcut, pe fiecare petală în parte, așa cum ea le-a numit, ”vârtejurile noastre de iubire”.

Și-o întreb, așa-i iubirea noastră de întortocheată? Iar ea îmi răspunde, păi da, că în iubire intră și mici furii câteodată! 

O ironie

Ironia sorții, să fii trezit într-o dimineață de sâmbătă, cu mult înainte de a-ți fi terminat somnul cel bun, de cucurigul insistent al unui cocoș din vreo curte de pe LÂNGĂ casa ta, când tu ai ÎN casă o pisică. Despre care, mai zilele trecute, făceai mare zarvă că-i cel mai fidel deșteptător! Mai greu, așa, dar am reușit să pun și de-o cafea. 🙂

Foto: Marie, by Elisa

Deșteptătorul

De la o vreme, mai exact de când în casa și în viața ta a apărut o pisică să zicem, alarma deșteptătorului este, practic, inutilă. Degeaba programezi trezirea. Ea îți va fi dată, fără ceas, de mica apariție în casa și în viața ta, la ora fixă la care, pe vremea când aveai deșteptător, acesta ți-o dădea. Iar dacă, printr-o oarecare întâmplare, imprudență, insomnie, spuneți-i oricum, în vreo dimineață te-ai trezit înainte de ora ta obișnuită, ei, bine, fii sigur că pisica, fără a ține cont de întâmplare, a doua zi, te va trezi la aceeași oră!

Doar trăiri

Spuneam, într-o zi, că în dezordinea intrării lor în viața mea, atunci când nu mai am cuvinte pentru că n-au fost inventate, donez trăiri.

Fără cuvinte sunt, astăzi, pentru că ele n-au fost inventate pentru a fi rostite de mine, ci de niște copii, având însă menirea ele, cuvintele, să mă umple pe mine de trăiri la cea mai mare intensitate.
Am fost invitată, în urmă cu vreo trei săptămâni, ca azi, să vin să citesc copiilor de la clasa a III-a A, de la Școala ”Spiru Haret” din Bacău, câteva poezii. Am acceptat cu bucurie, desigur, netrecându-mi, nici măcar o secundă, prin gând, ce va fi să fie…

Grație, desigur, unui cadru didactic – doamna învățătoare Clemansa Mauca (vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc!) – având ca menire, dincolo de profesie, să-mi elimine MIE frici și furii cu privire la acest sistem de învățământ mult încercat, copiii m-au așteptat nu pentru a le oferi eu ceva, ci pentru a-mi dărui ei, mie, culmea, printre cântece și rime semnate de mari autori (Blandiana, Arghezi ș.a.) – cu atât mai copleșitor pentru mine! – propriile-mi versuri. Din cărțile deja publicate și din afara lor. Rostite de ei așa cum au fost ele simțite de mine în timpul scrierii lor… Și, Doamne, ce Îmbrățișare!
Am plâns, desigur și le-am cerut copiilor îngăduință pentru lacrimile mele, iar ei au spus atât, ”nu aveți nevoie”, ca și cum cel mai firesc lucru din lume ar trebuie să fie, doar de emoție bucurie, recunoștință, Lacrima.

Nu am cuvinte. Nu am…Așa că vă cer îngăduință pentru lacrimi.

Și așa, cu lacrimi, vă MULȚUMESC încă o dată, vouă! VOI, cei care, zi de zi, într-un fel sau altul, mă ajutați, fără să v-o cer măcar, să devin! <3

Și… Mulțumesc editorului volumului ”În grădina de la moară”, Cristian Cosma, Casa de Pariuri Literare, azi, mai mult cu (ca) în fiecare zi, pentru crezare! 🙂