Category Archives: paznicul pitic

NIMIC

From Muze peste tot

Și nu rămâne nimic nerăstălmăcit, neîntors de la sensul lui inițial al ”nimicului” pe care cineva, vreodată sau mereu, îl spune din pură simțire. Și e copleșitoare toată această răstălmăcire a vorbelor crezute, dar vai, exprimate așa cum fiecare se pricepe mai mult sau mai puțin și care se transformă, pe drumul de la vorbitor la ascultător în infinite, nebănuite sensuri… Sensuri NEBĂNUITE în care tu, emițătorul propriilor tale – ALE TALE! – trăiri te trezești prins ca într-o mereu autogeneratoare de fire pânză de păianjen…

Ce-ai vrut să zici cu asta? Ce ai de ascuns, ce știi tu și eu nu știu și mai ales, de ce ți-ai ales momentul ĂSTA să-ți spui nimicul? Nu cumva… Ba, stai să vezi că nu-i așa… Lasă, știu eu ce-ai vrut să zici!

CUI te adresezi, de fapt, atunci când distanța pe care o parcurgi zi de zi de la simțire/gând la expulzarea simțirii/gândului în cuvânt NU EXISTĂ?

Mai bine taci! Între pereții tăi, mai bine taci! TACI! Ai dreptul, ai suprema libertate să TACI!
Între pereții trupului tău, ai suprema libertate să taci… Să-ți taci nimicul. Să nu-ți mai fie răstălmăcit. Să nu-ți mai fie batjocorit, să nu-ți fie deviat de la sens. Să rămâi TU cu nimicul tău neexprimat.

Sună telefonul.

”Alo, ce-ai vrut să spui cu ASTA?”… ”Am vrut să spun NIMIC. Am avut un moment de insomnie și iacă, asta mi-a venit să zic. Și asta am zis. Nimic, pricepi? NIMIC, doar un gând trezit de un moment de insomnie!”.

Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen

În numele fiilor

se aude un refren:

And it’s one, two, threeWhat are we fighting for ?Don’t ask me, I don’t give a damn,Next stop is Vietnam.And it’s five, six, seven,Open up the pearly gates,Well there ain’t no time to wonder why,Whoopee! we’re all gonna die…

În timp ce copiii lor nevăzuți de prea multe cuvinte
și uneori morti
împărtășesc
împart
cântă
și iubesc
prin
un
același joc
lumea-n culori,

propovăduitorii de pace
îi instigă la ură.

From Muze peste tot

Bucle

Și se întâmplă să intri în câte o buclă de timp, o pagină de carte doar sau orice altceva extrem de mărunt (un miros, o culoare, un gust) să genereze în tine un sentiment profund de… eternitate. O eternitate tradusă printr-o liniștitoare, cumva, înțelegere a resemnării. Față de tot văzutul și nevăzutul, față de tot simțitul și nesimțitul, față de făcut și nefăcut. Față de ”istoria se repetă”, ”istoria se repetă” neavând, de fapt, nimic a face cu războaiele din exterior, ci doar cu bătăliile pe care, în sine, le ducem fiecare în parte. ”De când lumea și pământul”. Suntem la fel. Nimic nu ne schimbă, într-un anumit sens…

Mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.

Și revin, suntem noi înșine, cei situați între distanța de la gând/simțământ la expulzarea gândului/simțământului în cuvânt. Dureros travaliu, uneori, parcurgerea acestei distanțe…

Respir, pe malul mării, ”O gură de aer” de George Orwell și timpul meu a stat în loc…

From Muze peste tot

Visul

From Muze peste tot

Ateneul era blocat de liceeni rebeli, cu creste și plete și rași în cap, cu tatuaje și tăieturi de iubire la încheieturi, așezați pe culoare, turcește. A reușit să se strecoare printre ei, derutată de prezența lor acolo, atunci.

Odată ajunsă în stradă, domni la costume scumpe, fețe necunoscute, patroni de cluburi de cai, primari și avocați trecuți bine de prima tinerețe o așteptau pe scaune în cerc. S-au apropiat de ea, au mângâiat-o ”părintește” pe creștet, i-au trecut degetele prin păr pe lângă ureche și-au șoptit.

”Ce încerci tu, de fapt,să faci? O armată de îngeri rebeli? O anarhie cu îngeri? Te plătim să taci! Sau…”.
”Nu știu despre ce vorbiți”, le-a spus cu noduri în gât, de spaimă netrăită până atunci.
”Tu chiar crezi că lumea-i frumoasă, nu-i așa? Încetează să-i faci să-și vadă frumosul. Încetează recrutarea de îngeri!”, i-au spus.

Se amurgise bine și tot ce-și dorea, după ce și-au scos degetele din părul ei, era să înțeleagă ce se întâmplă, cine sunt domnii, ce-i cu toți acei tineri care blocaseră Ateneul până pe scara de incendiu la un eveniment ca acela și de-atunci, încercând să înțeleagă de ce nu-i funcționează telefonul,de ce e ora atât de târzie și de ce nu putea să-și sune copilul.

”Tu chiar crezi că lumea-i frumoasă, nu-i așa? Încetează să-i faci să-și vadă frumosul. Încetează recrutarea de îngeri!”, i-au spus.
”Faptul că văd în fiecare ceva frumos, faptul că-n fiecare dintre ei sălășluiește frumosul nu face lumea să trăiască în armonie. Știu asta!”, le-a strigat. ”Nu sunt înger, nu fac recrutări, nu știu despre ce vorbiți și nici ce vreți de la mine!”. S-a pus, în fugă cu picioare de plumb, pe traversat străzile pe care atunci se afla, parcă, pentru prima dată, se amurgise bine,luna era roșie și plină și ea fugea, fugea, fugea să-și afle copilul.

Opriți-văăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!

Alarma sirenei de război a devenit deșteptător.

Din așternuturi boțite cu flori de pace și-a luat copilul la piept…
”De ce plângi, mami?”
”De fericire, mami, lacrimile sunt, uneori, de fericire…”.
”Să plângi așa, toată ziua, mami”.
”Plâng, mami, plâng”…

Plinul lunii

From Muze peste tot

Nu m-am gândit niciodată că plinul lunii ar fi dat de ceva anume, am privit-o, fascinată, în formele ei, ca luna plină și atât, i-am pus, ce-i drept, ochi și nas și gură, i-am zis că ”lună, ce frumoasă ești, ce luminoasă!” sau, dimpotrivă, ”uf, luno, iar ești plină, iar nu mă lași să dorm!”, i-am scris poezii, i-am dedicat poezii scrise de marii poeți, dar gândul efectiv al plinului lunii nu mi l-am zămislit niciodată. Adică, da, e plină luna… și atât.
Aseară însă, imediat după povestea cu fermierul Ted, odată cu stingerea becului, Elisa mea de patru ani mi-a definit, senină, fascinată, entuziasmată, pentru prima dată conștient mie, plinul lunii. ”Mamaaaa – zice, uite ce mumos se vede afală, ce se vede?”. ”Luna, mama, luna. E lună plină”, zic. Iar ea, caldă, fericită, senină, entuziasmată, fascinată, privind prin perdele, explică: ”Da, mama, e plină CU LUMINĂ!”… Până aseară, nu m-am gândit niciodată că plinul lunii e dat de ceva anume…

De pe o parte pe alta

From Muze peste tot

Și m-am întors de pe o parte pe alta, dintr-o lume în cealaltă, odată cu ivirea zorilor, că ce-am mai bun de făcut dacă nu să-mi trăiesc lumile așa cum mi-s date, ca atare, una în vis, alta în realitate. După o vreme ajungi să te simți confortabil în amândouă, de-a dreptul fascinat de ele, lume a lunii, lume a soarelui. În lumea lunii, bunăoară, nu este cafea. Acum, că-i soare, da!

Numiri

From Muze peste tot

Dacă ar fi să dau un nume – mi s-a năzărit – dimineților mele, acela ar fi îngăduiri. Îmbrățișări e numele de mi-l poartă zilele, iar nopților mele le-aș spune trezii.

Îngăduire, îmbrățișare, trezie. Iubire.

Amuzamente

Nu mi se pot dezlipi piticii de pe gura ceștii de cafea. Știți, sunt piticii și muzele mici care țopăie uneori atît de veseli că mă înveselesc și eu cu gîndul privindu-i, creionându-i. Acum, că am uitat lingurița în cană, au găsit rost de încă o distracție: și-au făcut din coada ei, un grozav tobogan. Pleoșc, iuhuuuuu! și de la capăt – cam asta e atmosfera în ceașca mea cu cafea de marți. Așadar, dacă o să vi se pară astăzi că pistruii mei sunt mai numeroși, să știți că ”cei în plus” nu-s pistrui, sunt stropi de cafea!

Luni nu-mi aduc aminte ce-a fost. Ba da, a fost ceață.

Iaca, na, ce dacă m-am trezit fredonând asta, orice asta ar fi?! – le-am zis piticilor și muzelor care stăteau frumos pe marginea ceștii și-și bălăngăneau picioarele (fetele au toc și izbesc poc-poc de pereții cănii, uf!), iar unii dintre ei aveau degetul la tîmple, în uimire.
Nu-i nimic! – au răspuns ei – ne amuză doar încăpățînarea din momentele în care zici aiurea că ”n-ai timp!” și uite așa te amîni pentru micile plăceri ale sufletului. Asta a fost într-o miercuri

Joi, cafeaua e fierbinte, dar lor nu le pasă.
Mă distrează teribil povestea de azi și atît a unui pitic și o muză. Cred că se înfiripă ceva acolo, prea merg serioși unul lîngă altul, pe marginea ceștii cu cafea, nu e nevoie de vorbe între ei, se simt unul pe altul, par că sunt în echilibru și mai amuzant de atît este că habar nu au de asta. Că sunt, adică, în echilibru. În jurul lor, ceilalți pitici și muze colorează.

Vineri.

Sâmbătă.

Și gata.

Poate ninge

Iar când cânt acest refren, o fac pentru că el are de-a face cu piticul meu (ăla, da!). De fapt, cu acest refren m-a ”trezit” piticul meu în dimineața asta, iar când zic ”trezit”, o zic ironic, desigur, pentru că trezirea a venit după doar două ore precedate da, de o nebunie de insomnie. Iar. Și deși n-ar trebui să dau din casă, am să vă spun că în tot timpul acela în care piticul ar fi trebuit să mă lase să dorm, ei, bine, el nici măcar n-a făcut altceva decît, de pe marginea minții mele, cu coatele sprijinite pe ea ca pe un pervaz, să se zgâiască la cer, poate, poate o să ningă…

Propellerheads feat: Miss Shirley Bassey – History Repeating.