Nu știu cum se anunță vremea astăzi, din seninul meu însă, am să vă întreb dacă mai țineți minte gustul înghețatei din nori cu praf de soare ori stele pe care, în vreo copilărie, invitați prin cine știe ale cui castele de zâne ori zmei paralei, ați savurat-o. Eu mi-am amintit gustul acestei înghețate ieri când, din seninul ei, Elisa (6 ani) m-a întrebat prinzându-mă în ușoară bâlbâială:
– Mami, dar noi, oamenii, cum putem să mâncăm cerul?
– Ăăăăă… Păi…. Cerul nu prea putem să-l mân…
– Mamaaaaa! Ba da! Dar cum? Cum îl simțim când cade bucățele din el sau… sau firimituri?
-Aaaaa! Ai dreptate, Eli! Cred că putem mânca cerul când plouă sau ninge, iar noi încercăm, cu fețele în sus, să prindem pe limbă câte un fulg sau strop!
-Daaaaaa, știam eu mama că se poate, mama!