La varsta de 17 ani, am hotarit ca trebuie sa ma bag in politica. N-aveam, desigur, nimic in comun cu politica sau politicul. Ba…nu, mint! Singura mea legatura era legata de simpatia pe care i-o purtam lui Petre Roman. Asa, ca era la moda.

Cum spuneam deci, la virsta de 17 ani m-am hotarat sa intru in politica. La aripa tanara, evident. Mi-am luat frumusel buletinul si am plecat la sediul PD, unde am semnat nu’sh ce hartiutze prin care mi se confirma ca, din acel moment, cu drepturi si obligatzii, am devenit in mod oficial membru de partid. Cata mandrie pe mine! Cata inflacarare, visam cu ochii deschisi ca voi fi cooptata in tot felul de activitati interesante, ca talentul meu de a scrie poezii va fi observat si de ceilalti prin intermediul unei eventuale reviste de partid, ca voi merge la concerte gratis la trupele preferate si, mai important ca orice ca voi reusi sa ajung sa dau mana cu Petre Roman!!!

Anii au trecut, talentul meu literar nu a fost scris in nici o revista de cultura a partidului, concertele erau oricum in aer liber, gratuite, iar visul de a ma intalni cu Petre Roman s-a pierdut undeva, in negura timpului…

Acum douazeci de minute suna telefonul… Telefonul parintilor la care ma aflam intr-o scurta vizita, vecini de palier fiind. Cu uimire, il vad pe tata intinzandu-mi receptorul:

Voce: “Alo? Domnisoara Madalina Cristescu?”

Eu: “Da, ma rog, doamna Madalina Rotaru, dar eu sint!”!”

Voce: “De la Partidul Democrat sint. Sinteti membra a Partidului, nu?”

Eu (razand) : “Daaa, m-am inscris in partid cand aveam 17 ani, acum am 29…”

Voce: “Multi inainte! Am sunat sa va informam ca, stiti, PD s-a transformat in PD-L. Si va invitam sa va luati noul carnet de membru de partid”

Eu: “hahahahahaha Stiti… nu mai am culoare politica…”

Voce: “Este decizia dumneavoastra, si v-o respectam, dar stiti, domnul….candideaza la Primarie…Sunteti de acord sa ramana numele dvs., sa-i sustineti candidatura?…”

Am ras. Mult. Inca mai rad… Auzi tu, dupa 12 ani…