Ce-i al tău e pus deoparte

Plecă Furnicul într-o seară,
îndrăzneţ, pe ulicioară,
spre căsuţa mititică
unde-a lui dragă Furnică
avea-n sfîrşit, să-i spună “Da!”
Cel puţin, aşa credea…

Costumat în fracul roş’,
ţanţoş, precum un cocoş,
Furnicuţu-îndrăgostit
o pornise… la peţit
c-un buchet imens de flori,
o splendoare de culori!

Ajungînd, bătu-n fereastră
pînă se ivi, măiastră,
Duduiţa lui Furnică,
aşteptînd ce-avea să-i zică.
Peţitorul, înfocat,
se şi puse pe cîntat:

“Te iubesc atît de mult
şi ce-mi place să te-ascult,
inima mi-e doar fiori…
Vei primi aceste flori?
Îmi vei spune oare, DA?
Vrei să fii… Furnica mea?”

Şi galant, cu plecăciune,
îndreptă spre-a lui minune
bucheţelu’ înmiresmat,
şi-un inel, din ac de brad.

Dar, Peţita, dînd din gene,
c-un căscat mare de lene,
îi răspunse în sictir,
ghimpe crud, de trandafir:

“Îmi eşti drag şi ştii prea bine.
Dar cu…flori? Nu prea mai ţine!
Aş fi fost mai bucuroasă
dacă-ai fi avut o casă,
o maşină cît de mică
pentru Doamna ta Furnică…
Nu doar flori culese-n noapte!
A trecut vremea de şoapte
şi cîntări pe sub pervaz.
Pe cuvînt, n-ai nici un haz!”

Şi trîntind fereastra-n nas,
îi mai spuse-un “Bun rămas!”
lui Furnicu-îndrăgostit,
acum mut şi-încremenit…
Şi cu-aceste vorbe grele
aruncate din perdele,
făcu drum întors spre casă,
doar cu flori, fără mireasă.

Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă,
un cer negru se prăvale
tot în jur, e cînt de jale.
Totuşi, cînd credea că-i gata,
că nu-şi poate duce soarta,
se-ntîmplă ceva anume
spuneţi-i de vreţi, minune!

Cînd era bezna mai mare,
dintr-o margine de floare,
se ivi puţin sclipici.
O fetiţă-Licurici,
care-i spuse doar atît:
“Dacă vrei, îţi ţin de-urît,
nu mai fi mîhnit, nu foarte,
Ce-i al tău e pus deoparte!”

13 thoughts on “Ce-i al tău e pus deoparte”

  1. Doar un suflet prea pur poate compune asa ceva.
    Poeziile pe care le compui sunt creztia ta … sunt asemeni tie dar mie imi aduc aminte de copilarie, un lucru sensibil dar care imi este totodata irascibil.
    Tin sa te felicit pentru ceea ce esti.

  2. “Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
    nu mai vrea nimic s-audă” …hmmmm, oare nu suntem si noi cateodata un Furnic…sau o fetita Licurici…frumos …!!!!oare nu ne-am trecut macar o data pasul prin “iarba uda” a vietii , diminetii povesti…?!uffff! cata dreptate au ale tale ticluite vorbe , spuse pe fir de rima!fireste ca mi-au placut!mai scoate din tolba!POOP S

  3. da-o-n…, ca-i groaznica! ce faci, tu, aici, rafting-ista mica (river iti zici, nu?), e rascoala! moare la fantana, ala, frantzuzu, daca te citeste, inca o data! mortii cu mortii, si vii cu vii, da’ nici chiar asa, sa darami mituri! apropo, ai cap de soparla (stii ce carte citesc acu’?)? mai vreeeaaauuu…

  4. :))) multumesc, poe!! cred totusi, ca ma e muuuuuuuuuuulta cale pana la fantana!! sincera sa fiu, nu m-am gandit o clipa ca as putea sa fiu pe drumul cel bun 😉

    murusca, pup, sabina stie de ce! :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *