Plecă Furnicul într-o seară,
îndrăzneţ, pe ulicioară,
spre căsuţa mititică
unde-a lui dragă Furnică
avea-n sfîrşit, să-i spună “Da!”
Cel puţin, aşa credea…
Costumat în fracul roş’,
ţanţoş, precum un cocoş,
Furnicuţu-îndrăgostit
o pornise… la peţit
c-un buchet imens de flori,
o splendoare de culori!
Ajungînd, bătu-n fereastră
pînă se ivi, măiastră,
Duduiţa lui Furnică,
aşteptînd ce-avea să-i zică.
Peţitorul, înfocat,
se şi puse pe cîntat:
“Te iubesc atît de mult
şi ce-mi place să te-ascult,
inima mi-e doar fiori…
Vei primi aceste flori?
Îmi vei spune oare, DA?
Vrei să fii… Furnica mea?”
Şi galant, cu plecăciune,
îndreptă spre-a lui minune
bucheţelu’ înmiresmat,
şi-un inel, din ac de brad.
Dar, Peţita, dînd din gene,
c-un căscat mare de lene,
îi răspunse în sictir,
ghimpe crud, de trandafir:
“Îmi eşti drag şi ştii prea bine.
Dar cu…flori? Nu prea mai ţine!
Aş fi fost mai bucuroasă
dacă-ai fi avut o casă,
o maşină cît de mică
pentru Doamna ta Furnică…
Nu doar flori culese-n noapte!
A trecut vremea de şoapte
şi cîntări pe sub pervaz.
Pe cuvînt, n-ai nici un haz!”
Şi trîntind fereastra-n nas,
îi mai spuse-un “Bun rămas!”
lui Furnicu-îndrăgostit,
acum mut şi-încremenit…
Şi cu-aceste vorbe grele
aruncate din perdele,
făcu drum întors spre casă,
doar cu flori, fără mireasă.
Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă,
un cer negru se prăvale
tot în jur, e cînt de jale.
Totuşi, cînd credea că-i gata,
că nu-şi poate duce soarta,
se-ntîmplă ceva anume
spuneţi-i de vreţi, minune!
Cînd era bezna mai mare,
dintr-o margine de floare,
se ivi puţin sclipici.
O fetiţă-Licurici,
care-i spuse doar atît:
“Dacă vrei, îţi ţin de-urît,
nu mai fi mîhnit, nu foarte,
Ce-i al tău e pus deoparte!”
hi hi hi Foarte tare 🙂 Mi-a placut. mai baga!
si io care credeam ca ma intrebi ce prafuri am tras :))))))
Multumesc 🙂
Multumesc 🙂
Doar un suflet prea pur poate compune asa ceva.
Poeziile pe care le compui sunt creztia ta … sunt asemeni tie dar mie imi aduc aminte de copilarie, un lucru sensibil dar care imi este totodata irascibil.
Tin sa te felicit pentru ceea ce esti.
multumesc, shadow 🙂
Foaarte frumoasa! Chiar prea. 😛
Ropote de aplauze…
ma faceti sa rosesc, pe cuvant. multumesc mult 🙂
Superb
“Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă” …hmmmm, oare nu suntem si noi cateodata un Furnic…sau o fetita Licurici…frumos …!!!!oare nu ne-am trecut macar o data pasul prin “iarba uda” a vietii , diminetii povesti…?!uffff! cata dreptate au ale tale ticluite vorbe , spuse pe fir de rima!fireste ca mi-au placut!mai scoate din tolba!POOP S
asta fu silvye…
da-o-n…, ca-i groaznica! ce faci, tu, aici, rafting-ista mica (river iti zici, nu?), e rascoala! moare la fantana, ala, frantzuzu, daca te citeste, inca o data! mortii cu mortii, si vii cu vii, da’ nici chiar asa, sa darami mituri! apropo, ai cap de soparla (stii ce carte citesc acu’?)? mai vreeeaaauuu…
:))) multumesc, poe!! cred totusi, ca ma e muuuuuuuuuuulta cale pana la fantana!! sincera sa fiu, nu m-am gandit o clipa ca as putea sa fiu pe drumul cel bun 😉
murusca, pup, sabina stie de ce! :))