Îmi arunc, din când în când, în rutina vreunui drum, privirile în iarbă. Și nu pot să nu m-amuz de fiecare dată când, furnicile – care, nu știu de știați, dar nu dorm niciodată! – îmi iau privirile la rost: hm! – strigă ele privirilor mele – pe aici parcă ați mai fost. Cine sunteți, de unde veniți? – spun furnicile-n delir. Și eu, de sus, răspund: Sunt doar priviri. Doar coborându-le, pe voi vă înțeleg și pot să vă admir!