Intorcandu-ma astazi de pe teren, in drum spre redactie, am surprins – de fapt m-a suprins – o frantura din conversatia dintre doi copilasi, ghemotoace de om de clasa a II-a, a III-a, cu ghiozdane mai mari decat ele in spinare. Perfect gramatical, cu un accent perfect, unul din pushti ii explica celuilalt cum ca, fiecare are limite si ca ele sunt diferite de la om la om. “Unii copii au limite mai mari chiar daca sunt mai mici ca noi. Uite, de exemplu X, are limita mai mare decat a mea, desi este mai mic decat mine. Aparent, chestia asta este absurda…”

Am incetinit, incercand discret, sa trag cu coada ochiului la cei doi… Am zambit. Ceea ce in prima faza m-a amuzat insa, pe masura ce ma departam de cei doi, m-a coplesit.

am dreptul meu de a ma infuria, de a nu zambi, de a-mi ridica semne de intrebare, de a fi suspicioasa, de a injura, de-a fi vulgara, de a fi rautacioasa, de-a fi hidoasa, de-a fi revoltata, de-a zbiera, de-a ma complace, de-a ma preface, de-a mintzi, de-a uri, de-a nu iubi, de-a ma lehamitzi, de-a ma uratzi, de-a ma preface, de-a ma isteriza, de-a fi rasista, de-a scuipa, de-a improsca, de a-mi baga picioarele, de-a mi le scoate, de-a fi perversa, de-a fi cruda, de-a sabota, de-a amenintza, de-a rabufni, de-a sta in umbra mea, ghemuita, mica, meschina, rozandu-mi unghiile, dezrimelandu-ma, dezmatzandu-ma, descatushandu-ma, muscandu-ma, dezbracandu-ma, inganandu-ma, plangandu-ma, dezmembrandu-ma, am dreptul?…