Senzația aceea pe care bănuiesc că o au păsările ale căror aripi, după repetate zbateri în căderi, reușesc să se desfacă în primul zbor.
Din insomniile mele.
| From Diverse |
Senzația aceea pe care bănuiesc că o au păsările ale căror aripi, după repetate zbateri în căderi, reușesc să se desfacă în primul zbor.
Din insomniile mele.
| From Diverse |
Și dacă ar fi să dau sensuri viselor mele de noapte, unul dintre aceste sensuri s-ar măsura în precizia pașilor de dans pe care pe un ring de zi nu-i pot face. Sau în precizia deschiderii și închiderii aripilor mele peste lume, aripi pe care, pe cerul de zi, nu le am… E magie, acolo, în visele de noapte, e miracol în cafeaua de zi cu zi!
| From Diverse |
Și mai cred cu adevărat că, în cea mai pură abordare, ”reciprocitatea” este independentă de ”așteptare”. Sunt, da, oameni care, în cel mai bun sens cu putință, chiar nu așteaptă reciprocitate, oricât ar încerca alții din exterior să motiveze o acțiune, o pornire, o dăruire ca având măcar o mică tangență cu egoismul. Sunt oameni care dăruiesc și atât. Aceia sunt, intuiesc, foarte aproape de fericire, libertate, Iubire. Copiii vorbesc despre asta.
| From Respiratii |
| From Muze peste tot |
Și-mi plac primăverile – nu degeaba mă vor fi zămislit ai mei în primăvară – pentru că odată cu vânătoarea de muguri, repornesc, parcă mai acerb ca-n alte anotimpuri, vânătoarea de mine. Și-mi (re)definesc distanțe în fiecare zi, între anotimpuri, între mări și răsărituri, între îmbrățișări, distanța unei povești de la o filă la alta dintr-o carte, distanța de la un zâmbet la un plâns, de la o rădăcină la o frunză și tot așa, iar dintre toate distanțele din lume, distanța de la mine la mine mi se pare, prin fiecare pas pe care-l fac, tot mai provocator de parcurs. Se întâmplă uneori, e adevărat, să am senzația ajungerii la mine, iar în acele ”uneori” intru în aparent plăcerile zăcerii. Și zac. Și zac. Și zac. Până când, până când… câte ceva sau câte un cineva mă trage de aripi, poate fără s-o știe, într-un fel de zicere: hei, cui lași durerile refacerii tale? Chiar crezi că te-ai ajuns? Și… zvâc!…aripile mă iau din nou la zbor și chiar dacă uneori mai doare, sunt fericită și liberă în mișcare, mereu mai aproape, mereu mai departe de mine. (3 martie 2015)
în cercuri goale,
goi
ne căutăm de noi
ne căutăm de aripi
ca pe vremea când fluturi eram
și-n propriul nostru cer,
în cercuri
ne încercam
mai ții minte când
în ierni
ne uimeam
Iarna, fluturii unde se-ascund?
| From Respiratii |
![]() |
| From Vama Veche, 1 mai 2014 |
A fost CÂNDVA când îl purtam pe Dumnezeu în mine fără să știu. Să știi, să ȘTII că-l porți pe Dumnezeu în tine nu e, însă, niciodată prea târziu. Că o dată (nu odată) ce L-ai înțeles nu mai ai nevoie de nici o demonstrație și nici ca altora să ți-L justifici prin vreo explicație. E acolo, în tine, și-atât. Te ține cu bucuria de mână și cu Iubire îți șterge de urât…
(mic) Tratat despre insomnie:
Numai Dumnezeu te știe
(mic) Tratat despre insomnii:
Doar pe Dumnezeu îl știi
![]() |
| From Diverse |
| From Muze peste tot |
De-atâtea numărători de oi, am învățat să păstoresc nopțile mele albe, nopțile mele grele de atâtea turme de oi câte gândurile mele.
Azi noapte, după păstorit, în ora în care am adormit, pe Cer albastru-senin se făcea că de pe un acoperiș pe altul am sărit. Cu teamă m-am aruncat, până când, până când spatele, simțit-am, mi s-a încordat și-n tumbe, râzând liniștitor, în înalt m-am purtat.
Ce liniște în oile mele, ce albe, ce blânde, frumoase!
Și uite, uite, am învățat să zbor ca între ele, în ziuă, să mă cobor ușor…
| From Muze peste tot |
Și într-o noapte mi-a zis
când eu eram între îndoială și vis
Am construit în mine o poartă deschisă
pentru cei ce vor să intre (dacă iubire poartă),
pentru cei ce vor, uneori, să iasă
și să se întoarcă.
Și-am mai făcut o poartă
pentru ca toți cei care,
intrați fără iubire în mine,
după ce mă vor fi hălăduit
și mă vor fi hulit și neiubit
să poată ieși
în credința că poarta mea
nicicând
nu se trântește la plecare,
poarta aceasta-i numită iertare…
| From Muze peste tot |
Iar dintre războaie (un război, pentru mine, înainte de a fi al exteriorului, rămâne unul ce ține strict de interior), poate că cel mai greu de dus este cel împotriva înrăirii. Lupta pentru neînrăire e cumplită, de lungă durată și profund dureroasă, dar mai cumplită decât lupta în sine mi se întrevede – de la exterior, odată ce vei fi învins înrăirea – pierderea acestei lupte. Pentru că, odată pierdută lupta împotriva înrăirii, înrăindu-te, nu-ți dai seama că TE-ai învins… Al doilea Mic tratat despre război