Revoluția s-a individualizat. A luat atât de bine forma trupurilor în care, de atâta prea-răbdare sau frică s-a interiorizat, că din ochii celui ce o poartă, revoluția nu mai poate fi decât cu greu, cu mare greu (poate doar cu un bisturiu!) identificată. Revoluția s-a sistematizat. Și, căpătând culoarea ochilor și forma nasului și forma gurii trupului/sistemului în care s-a băgat, i se pare că s-a acomodat. Oh, revoluția s-a resemnat.
Hm…
Mai ții minte cum era când revoluția mea s-a întâlnit cu revoluția ta? Mai ții minte, mai ții minte, mai ții minte, mai ții minte?
Hm…
Ai un bisturiu?
Să ne facem frați!
Știi?
Revoluția mea vrea să se țină de mână din nou cu revoluția ta. Revoluției mele îi este dor de revoluțiile tale.
Revoluția mea ți-a trimis un bilețel (și pe bilețel scria nimicnimicnimic indecent):Haisăneopunem!
Și dacă ar fi să privesc din sens invers, în vers, aș găsi justificat gândul că, de fapt, poezia își alege poetul care s-o scrie… La fel cum, poate, războaiele își aleg luptătorii și pacea își alege purtătorii.
Diii, căluții mei din stropi de rouă
cu stropi de rouă
tropotiți-mi trupul
ca trupul
din firele de iarbă,
în iarbă
să mă renască furie de verdeață
ca din verdeață să mă prind
miros de rădăcină
la rădăcină să m-admir
cum trup obscen iau forme
diforme
toropită sub copite,
tropotită sub copite,
copitele de rouă!
Mă apucasem de sărutat la scoarța copacilor mei, la amiază. Mă implorase pădurea. Se crăpase deja buza de sus și-mi amorţise limba de-atîta lins lichenii, cînd ajunsese pădurea să nu mai ştie dacă-o iubesc la Nord sau salivez la Sud, gemîndu-mi întruna că nu ţine minte dacă, vreodată, au existat în ea, semne cardinale.
Şi-a fremătat pădurea! Şi m-a rugat nebună să-i mai aduc pe seară o lamă de topor. A doua zi, pe scoarţă, erau stîngaci cioplite litere aiurea. Și N și S și E și V, să aibă pădurea încotro să apuce…
Împrăștiați-vă prin iarbă, puhoi de bobi de rouă, să-mi lingeți tălpile dis-de-dimineață, dis-de-dimineață să îmi țâșnească crengi din mugurii de umeri. Dis-de-dimineață, voi pleca, precum Pasărea Phoenix, ”cu roua-n picioare”, e rândul meu sa redevin copac, să redevin suprema voastră încălțătoare. Și mâine dimineață, puhoi de bobi de rouă, tălpile să-mi lingeți, la frunze să m-ajungeți…
Și dacă litera are un sens
câte sensuri cuvântului împarte
și-o lume apropie
și-o lume desparte?
suntem la distanța dintre a și î
din ”a ura” și ”a urî”…
Ca azi, la prezentul continuu. Mai demult, îmi proiectam cai verzi pe pereți, cu ochii deschiși visam la pereți, vorbeam cu ei, pereții, nu treceam de ei, pereții. Acum găsesc fascinant, tot cu ochii deschiși, să-i las pe ei să-mi vorbească, să-i ascult dincolo de ce-mi lasă să văd… La fel cum, de ani, am dat privitul răsăritului pe trăitul și ascultatul lui. Dimineață de dimineață. Un fel de dependență, dar nu de cafea, ci de răsărit.
Iar dacă piatra are un sens, ce spune el despre tine, cel care o ai, o arunci sau o primești? Pietrele mele ca dat, eu nu le arunc. Și nu arunc mai departe nici pietrele primite. Ci, din durerea loviturilor primite, le pictez. De la pietre învăț, odată pictate, să pun temelii. Să ridic diguri pentru a mă pune la adăpost de inundații, să ridic școli, să ridic spitale. Micuță, tihnită biserică în care să nu mă știe nimeni atunci când simt nevoia să mă retrag, îmi construiesc, de asemenea. Cu pietre astup găuri în drumurile rutinei mele, din pietre îmi ridic propriul castel… Și nu, nu mă tem că, din când în când, castelul se va dărâma. Că știu că alte pietre voi primi, alte pietre vor urma. 🙂
Îmi arunc, din când în când, în rutina vreunui drum, privirile în iarbă. Și nu pot să nu m-amuz de fiecare dată când, furnicile – care, nu știu de știați, dar nu dorm niciodată! – îmi iau privirile la rost: hm! – strigă ele privirilor mele – pe aici parcă ați mai fost. Cine sunteți, de unde veniți? – spun furnicile-n delir. Și eu, de sus, răspund: Sunt doar priviri. Doar coborându-le, pe voi vă înțeleg și pot să vă admir!
