Am ales sihăstria în orașul care ar fi numit orașul tristeții dacă cineva s-ar încumeta să-l scrie vreodată într-o poveste… Că, odată ce ai înțeles ce-i pacea, te îndrepți spre chilie. Dar pentru că nu putem fi toți sihaștri în chilii departe de orașele tristeții, ne facem unii, din trupurile proprii, cochilii să ne petrecem pacea în singurătate.
 |
| From Muze peste tot |
Onestitatea se traduce și prin curajul (chiar în ultimul ceas) de a recunoaște că, de ani, trăiești amăgirea/minciuna unei vieți într-o comunitate/realitate pe care ți-ai asumat-o din teamă, din comoditate, din lenea de a întreprinde ceva pentru ca realitatea/comunitatea să se adapteze la tine și nu tu la ea. Comunitatea în care trăiești, realitatea a ceea ce trăiești sunt create, din orice sens le-ai privi, de tine, de alegerile tale…
 |
| From Muze peste tot |
 |
| From Muze peste tot |
Ce răspuns mai căutăm și unde? Și dacă există un sens unic al răspunsului, ce sens îți dă el ție și ce sens dă el întrebării ”DE CE” trecem noi, în lumea mare CU hotare, prin toate acestea?
Nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie să pot așterne stările mele din aceste zile. Durerile, zbaterile, intrigile, furiile, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele, fricile, uitările, iertările, speranța. Toate, alături de cele ale semenilor, ale mele.
Între lumânări, printre lumânări, se strigă mult, tare mult în aceste zile, parcă mai mult ca niciodată pentru unii dintre noi, zale firave în lanț de generații. Durerea s-a strigat și zbaterea s-a strigat, minciunile, intrigile și furiile s-au strigat, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele fost-au și ele strigate, fricile, uitările și iertările, speranța sunt și ele un strigăt. În numele Adevărului se strigă. Și niciuna dintre aceste stări nu-și mai găsește, parcă, definiția în dicționare. Să fie oare, pentru că unite în STRIGĂT, acesta este dat EXTERIORULUI?
Nu, nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie pentru a putea așterne, la exterior, Colectivul meu de stări. Un Colectiv care va rămâne însă mereu acolo, în perpetue transformări, definind și devenind, înainte de a-i defini și deveni pe alții, propriu-mi sine. Nevoia mea interioară de Iubire și Adevăr. Care Adevăr este, nu mai am nevoie de vreun dicționar, Iubire. În absolut orice!
Așa că… las copacii la locurile lor ca, fiecare anotimp, fiecare mugur, fiecare frunză, fiecare foșnet de frunză și fiece cădere de frunză să-mi spună povestea lor, a celor ce nu mai sunt, și pe a mea. Povestea noastră trăită Colectiv, dar atât de în sine.
Strigătul meu nu se mai află pe stradă. Strigătul meu, am înțeles, pleacă din mine pentru mine, un strigăt în tăcere, de și pentru Iubire…
 |
| From Vama Veche, 1 mai 2014 |
Și mi-a zis alga, mi-a zis
a cântat fără de rimă
fără rimă eu am scris:
Să nu te miri și nici să râzi și nici să plângi fiindcă într-o zi, ruptă-n sens de prea nisip, nu mă vei găsi.
Și-a cântat alga, a zis
fără rimă! Eu am scris:
În apele mele tulburi, prin apele mele senine, Oceanul l-am găsit, plută pe Ocean, eu, algă, am ațipit.
Și-a zis alga, așa a zis
mi-a cântat și eu am scris:
Dar vai, e atât de strigător la cer și-atâta liniște-n pământ: nu știu să înot! Dar uite, Oceanul l-am găsit și plută sunt, și algă, și-s fir de nisip
și nu știu să înot
și sunt Oceanul tot.
Și dacă drumul are vreun sens, ce sens îți dă el, ție, trecătorule? Că, de bună seamă(?), drumurile se aștern pentru a duce pe fiecare la o proprie destinație. Iar pentru a-și atinge destinațiile, unii străbat drumurile, alții le calcă în picioare…
Ce nume poartă strada ta?
 |
| From Muze peste tot |
 |
| From Muze peste tot |
Sistemul funcționează atât de coerent, de atâta amar de vreme, în a produce răul colectiv, încât acum chiar nu știu de ce m-ar mai surprinde rezistența la schimbarea sistemului, culmea, venită nu din interiorul sistemului, ci taman din afara lui…
 |
| From Muze peste tot |
Și nu rămâne nimic nerăstălmăcit, neîntors de la sensul lui inițial al ”nimicului” pe care cineva, vreodată sau mereu, îl spune din pură simțire. Și e copleșitoare toată această răstălmăcire a vorbelor crezute, dar vai, exprimate așa cum fiecare se pricepe mai mult sau mai puțin și care se transformă, pe drumul de la vorbitor la ascultător în infinite, nebănuite sensuri… Sensuri NEBĂNUITE în care tu, emițătorul propriilor tale – ALE TALE! – trăiri te trezești prins ca într-o mereu autogeneratoare de fire pânză de păianjen…
Ce-ai vrut să zici cu asta? Ce ai de ascuns, ce știi tu și eu nu știu și mai ales, de ce ți-ai ales momentul ĂSTA să-ți spui nimicul? Nu cumva… Ba, stai să vezi că nu-i așa… Lasă, știu eu ce-ai vrut să zici!
CUI te adresezi, de fapt, atunci când distanța pe care o parcurgi zi de zi de la simțire/gând la expulzarea simțirii/gândului în cuvânt NU EXISTĂ?
Mai bine taci! Între pereții tăi, mai bine taci! TACI! Ai dreptul, ai suprema libertate să TACI!
Între pereții trupului tău, ai suprema libertate să taci… Să-ți taci nimicul. Să nu-ți mai fie răstălmăcit. Să nu-ți mai fie batjocorit, să nu-ți fie deviat de la sens. Să rămâi TU cu nimicul tău neexprimat.
Sună telefonul.
”Alo, ce-ai vrut să spui cu ASTA?”… ”Am vrut să spun NIMIC. Am avut un moment de insomnie și iacă, asta mi-a venit să zic. Și asta am zis. Nimic, pricepi? NIMIC, doar un gând trezit de un moment de insomnie!”.
Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…
 |
| From Respiratii |
Iar e toamnă în livadă,
Frunzele se țes grămadă
Ca sub pături să se amuze,
Peste iarnă, mii de gâze.
Pregătite-s toate, toate
De iernat. Au și bucate,
Au și haine colorate,
Greierul e închiriat
Pentru dans, pentru cântat.
”Calcă, dar, acuma blând
Peste frunzele-n pământ:
Suntem noi, gâze, sub pături
Te rugăm să nu ne mături!
Și de-i vrea, și de-i mai trece
Hai cu noi și te petrece!”
 |
| From Muze peste tot |
Și aș vrea să am abilitatea de a scrie un tratat despre Înțelesul risipei… Că ”a risipi” e musai precedat de ”a avea”, iar cotrobăind prin toate înțelesurile ”avuției”, vei găsi unul singur care le înglobează pe toate: ”a TE avea”, ”a te avea” ca pe o certitudine a lui ”a muri” concomitent cu cea a lui ”a fi”.
Și cum începi să înțelegi cum te risipești odată ce ai înțeles că ”te ai, că vei muri”.
Și cum începi să înțelegi cum fiecare se risipește prin ceea ce, individual, înțelege prin ”investiție”, investiția în/pentru ”a se avea”: unul prin iubirea față de aproape, altul prin pretinsa iubire față de aproape, altul vădit prin minciuna și ura față de aproape.
Și oricum ți-ar fi investiția, câtă risipă, câtă risipă când singura certitudine a avuției tale ești chiar tu…
Și pentru ce?
Și mă întreb, umorul cum se poate traduce prin simț? Că a avea ”simțul umorului” presupune, înainte de a avea umorul, simțul însuși. Iar ”simțul”, ”simțul” presupune înaintea lui ”bunul”. Iar ”bunul simț”, așa cum este el definit doar de dicționare, este ”normă logică de apreciere, comună marii majorități a oamenilor”.
 |
| From Muze peste tot |