Category Archives: colţul meu de creaţie…

La stele

From Respiratii

Întinsă-n iarbă,
Într-o noapte,
În ale greierilor șoapte,
Privind pe cerul plin cu stele,
O buburuză se visa
În dans frenetic printre ele.
”Cât de frumos e printre aștri
Îmi par și galbeni și albaștri
Și cât de mult aș vrea să zbor
Să îi ating… Dar nu-i ușor!”
Gândea gâzuța-n mare jale.
”Trebuie să fie o cale!”.
Și cum privea în sus, la stele,
I se păru că vede-n ele
Potir de trandafir pătruns…
”Oare, cum o fi ajuns?”
Și chiar atunci, ca o scânteie
Luci în mintea-i o idee:
”Firele de iarbă-s sfori,
Iar gândacii croitori
Ar putea să mă ajute!
Au picioare pricepute
Chiar acum să împletească
Scara mea, scară cerească!”
Scara, imediat croită,
Fu, de trandafir, proptită.
Iară gâza, cu gând dulce,
Porni, iute, să o urce.
”Hai, își spune, fii mai brează
Că acuși se luminează!”
Și cu spor, încrezătoare,
Ajunse-n sfârșit, pe floare.
Dar când aripa să-ntindă
Stele-n dans să le cuprindă
Văzu, în lacrimi, că nu poate.
Stelele-s mult mai departe…
Tristă, deznădăjduită,
De urcuș în van sfârșită
Buburuza, în delir,
În boboc de trandafir,
Adormi amar plângând.
Dar… deodată, pe pământ,
Se trezi dusă de vânt.
Printre lacrimi, ea zări
Felinare și făclii
Stele-n iarbă, cu sclipici,
Sute, mii de licurici…
”O! Acum mi-e deslușit
Alte stele am râvnit…
Nici nu mi-a trecut prin gând
Că cer e sus,
Și cer e pe pământ”.
Iar de atunci, în fiecare noapte
În ale greierilor șoapte,
în grație, cu mintea trează
Cu licuricii, ea dansează…

Că o dată

From Vama Veche, 1 mai 2014

A fost CÂNDVA când îl purtam pe Dumnezeu în mine fără să știu. Să știi, să ȘTII că-l porți pe Dumnezeu în tine nu e, însă, niciodată prea târziu. Că o dată (nu odată) ce L-ai înțeles nu mai ai nevoie de nici o demonstrație și nici ca altora să ți-L justifici prin vreo explicație. E acolo, în tine, și-atât. Te ține cu bucuria de mână și cu Iubire îți șterge de urât…

Deasupra turmelor

From Muze peste tot

De-atâtea numărători de oi, am învățat să păstoresc nopțile mele albe, nopțile mele grele de atâtea turme de oi câte gândurile mele.

Azi noapte, după păstorit, în ora în care am adormit, pe Cer albastru-senin se făcea că de pe un acoperiș pe altul am sărit. Cu teamă m-am aruncat, până când, până când spatele, simțit-am, mi s-a încordat și-n tumbe, râzând liniștitor, în înalt m-am purtat.

Ce liniște în oile mele, ce albe, ce blânde, frumoase!
Și uite, uite, am învățat să zbor ca între ele, în ziuă, să mă cobor ușor…

Porți

From Muze peste tot

Și într-o noapte mi-a zis
când eu eram între îndoială și vis

Am construit în mine o poartă deschisă
pentru cei ce vor să intre (dacă iubire poartă),
pentru cei ce vor, uneori, să iasă
și să se întoarcă.

Și-am mai făcut o poartă
pentru ca toți cei care,
intrați fără iubire în mine,
după ce mă vor fi hălăduit
și mă vor fi hulit și neiubit
să poată ieși
în credința că poarta mea
nicicând
nu se trântește la plecare,
poarta aceasta-i numită iertare…

Al doilea Mic tratat despre război

From Muze peste tot

Iar dintre războaie (un război, pentru mine, înainte de a fi al exteriorului, rămâne unul ce ține strict de interior), poate că cel mai greu de dus este cel împotriva înrăirii. Lupta pentru neînrăire e cumplită, de lungă durată și profund dureroasă, dar mai cumplită decât lupta în sine mi se întrevede – de la exterior, odată ce vei fi învins înrăirea – pierderea acestei lupte. Pentru că, odată pierdută lupta împotriva înrăirii, înrăindu-te, nu-ți dai seama că TE-ai învins… Al doilea Mic tratat despre război

Mic tratat despre Pace

From Muze peste tot

De când mă știu, am încercat să ocolesc orice formă de conflict, mă ascundeam – copil fiind – sub plapumă la orice semn care prevedea o mică ceartă și nici până astăzi, filmele „cu război” nu le-am putut urmări. Mi-au lipsit cu desăvârșire (binecuvântată lipsă!), copil fiind și adolescent și apoi soție și mamă, bătăile în casă, iar unor agresiuni de orice fel venite din exterior de la cunoscuți și necunoscuți am ales să răspund cu o întoarcere de spate precedată de o vorbă bună.

Nu știi să lupți, mi s-a mai spus pe ici pe colo, iar eu cu înverșunare mi-am asumat neștiința aceasta a intrării în vreo luptă provocată de exterior, continuând să cred, să simt că Iubirea, zâmbetul și gândul bun, curat sunt cele mai bune arme cu care vom fi fost noi, muritorii cuvântători, înzestrați de la zămislire.

Că, în fond, niciun război nu vine neînvățat și nici o pace nu poate cobori peste ceea ce ți-i exterior decât dacă vei fi fost învățat să-ți crești, prin Iubire primită și dăruită, pacea interioară, acea pace pe care o vei fi purtat, de asemenea, de când te vei fi născut…

Aceasta mi-i epifania zilei de ieri, de azi și de mâine, cu gândul acesta vă dau binețe, oameni dragi din lumea mare, în fiecare dimineață.