Există o cafea care dă dependență, dar nu pentru că are cafeină ci, ceva mai puternic de-atât, un soi de poezie, o poezie din aceea care, da, încă se mai scrie și încă se mai citește, pentru care unii își mai dau chiar și viața pentru a ne-o lăsa nouă, celorlalți, un soi de melodie care nu-ți dă pace pentru că te trezești cu ea, fredonând-o sau căutând-o pentru a o pune alături, pe farfuriuță, în loc de zahăr, în loc de lapte, în loc de orice altceva-ți lipsește în momentul acela, un soi de dans sălbatic pe care, neinteresat, îl execuți periodic, neobosit, interesant și pentru care lumea te admiră și-ți spune: vai, ce vesel dans ai tu!, iar tu preferi să continui să iubești lumea asta, fără a i-o spune, dăruindu-te ei, convins fiind că o simte, oricum. Acelui ceva mai puternic decât cafeina i se mai spune din când în când și suflet, iar cafeaua aceea care creează dependență se cheamă și se soarbe “cu suflet”. Cafeaua asta este și nu este pentru oricine pentru că oricine și nu oricine o poate prepara, în mod cert însă, ea este, odată preparată, cea mai delicioasă cafea din lume.