Se intampla intr-o noapte de octombrie, 2006

S-ar fi ascuns intr-un colt daca ochii ei n-ar fi avut o licarire atat de puternica incat sa poata fi vazuti din orice unghi sau din orice cotlon cat de indepartat si intunecat ar fi fost el… Aseara a ascultat sirenele, alarma de razboi, uh exercitiu doar. Auzea prin portavoce glasul spart al unui politist sau pompier sau cine stie al cui glas era, un ecou rece, sa iti intre in carne, sa-ti faca fiecare madular in parte sa tremure. Nu i-a fost frica desi… A inchis lumina si s-a impiedicat de masa din hol ce asteapta de o saptamana sa fie dusa la locul ei… Auzi, cand pleaca masa de aici, s-o rugam sa duca si gunoiul… Si sa scoata si dopul la cada, masa obraznica!… Sirenele striga, e doar un exercitiu nu-i este frica. Si-a amintit brusc, cu tigara in bot, de un roman al unei autoare de origine rusa, Micul… nu mai stie cum se cheama. Nici autoarea, nici cartea. O carte despre razboi si lagare. Si despre baietzelul acela care-si gasea linistea doar infundandu-si fata in palmele facute caush ale mamei…

sirenele striga: e doar un exercitiu, nu intrati in panica… “stingeti luminile, scoateti aparatele de incalzit din functiune, luati-va cateva alimente de baza, un set de haine groase, un corp de iluminat si un aparat de radio…”…”au prioritate copiii, batranii, femeile…” “indreptati-va cu calm spre cel mai apropiat punct de refugiu…” “nu va panicati, e doar un exercitiu”…

Doar un exercitiu. Incoerent. Fara rost. Asa ceva nu se va intampla niciodata. Nu cu mine. Nu cu noi.

De atunci, se-ntampla tot mai des exercitii. Simulari de cutremur, simulari de incendiu, simulari de acte teroriste, “dezamorsari” de colete suspecte uitate in gari sau in scari de bloc… Si lumea trece zambind mai departe.

Si trec si eu mai departe. “E doar un exercitiu!Dar daca?…”

Da, sora mea, da, iar eu ma duc sa-mi spal vasele cu dero cu balsam, nu cu tix, noroc ca tigaile nu se mai ard asa de repede, ma duc sa-mi aleg o carte din biblioteca sa citesc ceva, multumesc lui Dumnezeu, am de unde sa-mi iau carti, ma duc sa ma uit pe pozele din anglia si din america, sa-mi dau putin drumul la centrala ca mi-e frig, sa scriu o poezie nu despre tovarasa, sa ma imbuib cu unt de arahide si cu salam de sibiu si cu friptura de pui la tava unsa cu mirodenii, ma duc sa-mi dau muzica la maxim, muzica mea preferata la maxim, oare cu ce ma-mbrac astazi? si da, iesim la o bere si putem sa mancam la restaurant, tzitzi, astazi unde iesim?, ma duc sa injur chipuri de pe panouri electorale, mergem cu masina ca-i zi para si maine la fel, mergem cu masina ca-i impara ,si luam rafaelo si mergem sa luam hainutze la finutz, uite tzitzi, ce frumoase sunt, lasa ca ne oprim la urmatorul peco, uau! au ajuns biletele la metallica, dar inainte de toate, am sa mai scriu ceva pe blog si poate ca am sa vad un film la TV sau poate pe DVD… CA AM VOIE!!!

Nu sunt foarte sigura de apatia acestei campanii. Si nu cred nici ca ar avea nevoie de un energizant… Cred mai curand, ca apatia este a noastra, a celor care s-ar impune de fapt, sa fim mai activi decat candidatii insisi. Constat indiferentza mea, trecand prin fatza afiselor electorale, la cei mai multi dintre semeni. Aud cate o portavoce anuntand minunile pe care unul dintre ei urmeaza sa le realizeze abia dupa cateva minute, aud un cantec popular sau semi-popular sau mai bine zis “populist” mult prea tarziu. Si nu mi se pare nimic nefiresc in asta. Constat ca ma plictisesc la talk-show-ri, disputele politice nici macar nu ma mai dezgusta si nici nu ma irita. Nu ma mai misca. Ca gustul de portocala… Sunt pline tarabele. E asa, ca in Forest Gump, “… and I saw the president…again…” Si e trist.

Pe undeva insa, mi-a ramas un sambure de interes pentru ce va sa fie. Sau mai curand sperantza. De fapt, nu stiu ce e, dar ma macina.

Plecand de la gust, da, e adevarat, pe vremea aceea, mai toate aveau gust. Portocala avea gust de portocala, magiunul la fel, cascavalul si el, era absolut minunat. Sa nu mai vorbim de parizerul acela traditional, de gustul de pepsi, cicoarea cu frisca pe care ne-o pregateau bunicii dimineatza, inghetzata la cornet luata de pe litoral, ciubucul, acadeaua de zahar ars, napolitanele invelite in ciocolata, strudelul de mere cumparat la pauza mare, batoanele de ciocolata glazurata, glucoza, mentosanele, ciunga roz sub forma de tzigarete… O, da, si prunele uscate!!! Ce delicii pentru un copil de catziva anishori…

Un copil care astepta sa vina Mos Craciun pentru ca numai atunci, prin minunile Mosului bun, putea manca o portocala, maxim doua in an. Cascavalul- felie stravezie pe o bucata de paine prajita alaturi de o cana cu ceai de tei era grozav, reprezenta in fond, mica evadare din cotidian a familiei. Pe masutza frumos aranjata in “sufrageria mica”, platoul cu felii de cascaval si poate o bucatica de parizer ne transforma seara intr-una cum numai in povesti gaseai cand, dupa o nunta grozava se incingea ospatz cu cele mai alese bucate, trei zile si trei noptzi.

Magiuuun, daaaa, magiuuuuuun… Murdarici, fugi de-aici! Magiunul buuuun e peste tot, pe ochi, pe nas, pe gura, in gura, pe maini. Si linguritza de serbet in paharul cu apa “race, de la pompa”, cum ne invatza bunica sa-l mancam. Si pepsi-ul avea alt gust. Ca si portocala, era o minune si nu puteai sa-l savurezi decat putzin cate putzin, sa tzina mai mult, la mare, la Mamaia, cand mama si tata faceau consiliu de familie: “Mai avem atitia bani si doua zile de stat: luam pepsi sau ne dam in jucarele? “Pepsiiiiiiii!”

Erau frumoase acele vremuri, raportandu-ne la gust. La cel dulce, bun si parfumat pe care-l simteam atat de rar, copil de doar cativa ani fiind. E mai amar gustul meu acum amintindu-mi asteptarea pentru gustul bun de atunci…