Category Archives: de moment

Martzisoare dintr-o simpla-mbratzisare

Pentru ca tot a coincis oarecum ziua Campaniei Mele nascuta din dezamagirile Mele cu venirea primaverii, ma declar hotarata sa o continui. Raman la convingerea ca un zambet sau o imbratisare, un simplu “te iubesc”, o strangere de mana sau un simplu “iarta-ma” daca e cazul, raman cele mai frumoase daruri care ar putea ajunge la cei din jurul nostru…

M-am nascut primavara si probabil tocmai pentru ca m-am nascut primavara, nu-mi voi putea defini vreodata conceptul de “ura”. Primavara iti arata poate, mai mult ca orice alt anotimp, ca dragostea si sinceritatea ne fac mai buni. Renasc in fiecare primavara cu sentimentul ca lumea e de fapt buna, ca micile rautatzi se pot transforma in prietenii, ca certurile se pot transforma in aprecieri. Trebuie doar sa privim atenti, mai intai de a privi la ceilalti, la noi insine…

Pentru aceasta primavara m-am gandit sa ofer gratuit, martzisoare dintr-o simpla-mbratzisare…

Martisor…

Campania MEA nascuta din dezamagirile MELE

Ma descurajeaza faptul ca, de obicei, simt nevoia de a scrie ori cand sunt extrem de nervoasa, dezamagaita si lehamitzita, ori cand sunt extrem de fericita… Zic extrem pentru ca, in restul clipelor, starile opuse convietzuiesc de minune in mine.

Acum sunt extrem de dezamagita… Dar prefer sa trec peste, si sa declar sus si tare, in nervii mei, ca imi vine sa imbratzisez. Era o povestioara cu-n nene care a initiat o campanie de imbratzisari… Pe cuvantul meu, si mie imi vine sa initiez aici macar, in urbea mea, o campanie de imbratzisari. Sincere, fara conotatzii, fara ipocrizie, din senin. Sa merg pe strada si sa ofer o imbratzisare aiurea, dar sincera, primului om care imi iese in cale.

Oare s-ar schmimba putin ceva in noi, daca am sti sa primim imbratisari din senin?…

Iz…

Trecand ieri, dupa multa vreme, prin curtea spitalului, m-a izbit miros de suferintza. Dar mai ales, iz de umilintza, nu a mea, ci a celor pe care, cu catziva ani in urma, i-am condus – pentru ca era in atributziile mele de serviciu sa o fac – pe ultimul drum…

File de jurnal…

23 noiembrie 2005…

Azi am ingropat trei morti. Unul decedat in decembrie 2002, unul in august 2005 si unul gasit spanzurat in fata Stadionului, in mai, neidentificat. Mers la politie pentru a lua adeverintele necesare, mers la starea civila pentru a lua adeverintele de deces si adeverintele de inhumare. Mers apoi la morga, pus decedatii in sicrie si mers apoi, pe -5 grade Celsius in Cimitirul Sarata, randurile 20 A, 20 B, 21 B si aruncat, da, da, aruncat
sicriile… Fara o lumanre, fara o slujba, fara nimic… Mi-a ramas pe marker miros de oameni mortzi. 
Am plans.  Am inca, in nari, miros de formol si carne putrezita si senzatia de picioare inghetzate.

22 Martie 2006

Vom ingropa pe moshu Dumitru si pe baba Anica…  Moshu’ Dumitru mai acu’ o luna si-a lasat paduchii pe scaunul din fatza biroului. Despre baba Anica se spune ca cica ar fi bagat-o in mormant nemernicu’ de fi-su si femeia lui. 2 dosare mai putzin… Am inca in nari miros de carne putrezita si senzatia de picioare inghetzate…

27 februarie 2008

Nu, nu am fost gropar…

La multi ani, Taticul meu, te iubesc mult!!!

Ce cadou as putea eu, Taticul meu, sa-ti daruiesc de ziua ta?… Banalul after shave, deodorantul str8 care stiu ca-i preferatul tau… Dar in afara de asta, Taticul meu, ce as putea sa-ti daruiesc? Pentru ca vezi tu, Taticul meu, asa ne-ai conceput, sa nu ne putem multumi cu a ne darui unii altora doar atat, un produs infashurat frumos, cochet intr-o bucata de hartie…

Dragul meu Tatic, imi aduc aminte ca stiai, cand eram mici, raspunsul la orice intrebare… Stiai ca usturimea unei zgarieturi trece cu pansarea locushorului acela ranit, cu o frunza de patlagina. Ca macrishul are frunzulitza in forma de inimioara, atunci cand ne vedeai ca papam de fapt trifoi… Ca paianjenii sunt foarte folositori la casa noastra si de aceea nu-i bine sa-i strivim sub papuc. Stiai, Taticul meu de ce ninge, de ce ploua, de ce-i soare… Stiai cate-n luna si-n stele si ne faceai sa radem mult si zgomtos, asa ca tine… Mai tii minte cand ne-ai facut arcuri cu sagetzi din nuielushe de alun?… Ce mandre eram ca nimeni pe lume, nici cei mai vestiti eroi, n-aveau asa arcuri ca ale noastre. Si ce mandre eram, printesele lui tata, infashurate in cearshafuri albe, locuind intr-un castel de nisip sau de cuburi roshii, verzi si-albastre…Ti-aduci aminte cum iti rasuceai mustatza, visator, cand spuneam poezii pe scena casei de cultura? Si cum mergeam in crang sa culegem viorele?…

Taticul meu, sunt atatea pasari care canta in geamul meu si-as vrea sa te mai intreb cum se numesc ele, de ce-si fac cuib aici, de ce sunt galbene cu negru, de ce merg si nu tzopaie… Stii ca ascult acum Bob Dylan? Stii ca ascult in fiecare zi Bob Dylan si ca-mi vine sa plang de cat de frumos canta si-ti multumesc in fiecare zi pentru asta?…

Dragul meu Tatic, anul acesta m-am gandit ca nu-i suficient doar sa iti spun ca te iubesc, anul asta simt nevoia sa-ti si scriu asta, s-o strig in gura mare. Si nu intamplator, Taticul meu. Astazi vreau sa strig in gura mare ca stiu ca esti mandru de noi, fetele tale, toate trei, stiu ca in zbuciumul tau zilnic, in momentele de ignoranta fata de noi, tu tot la noi te gandesti. Stiu ca muncesti atat de mult, pana la a uita de tine, pentru noi… Dar, Taticul meu, a venit vremea sa inchizi putin calculatorul, sa tragi aer in piept si sa primesti asa cum se cuvine cadoul de la noi. Adica pe noi, gandurile noastre, iubirea noastra toata…Astazi, de ziua ta, Taticul meu, m-am gandit sa-ti daruiesc dorul meu tot. Pentru ca mi-e dor de tine, Taticul meu, chiar daca suntem usa in usa si te vad in fiecare zi… Te iubesc mult, Taticul meu, la multi ani!…

Cand vom intelege oare, ca schimbarea trebuie sa vina din noi insine? Ca nu ne va fi vreodata bine sau mai bine lasandu-ne prada altora, preferand “plansul” actziunii si resemnarea, atitudinii?…

Cand vom avea curajul sa ne debarasam de “vorbe din batrani” precum “capul plecat sabia nu-l taie?”… Sa ajungem sa intelegem ca “mai binele” este ascuns in noi, ca trebuie doar sa-l lasam sa vorbeasca?…

De ce n-am intarzia si noi la serviciu in ziua salariului neacordat? De ce nu vrem sa demonstram ca seful nu este mai putin dependent de salariat decat salariatul de sef?

De ce inainte de a ne critica tinerii ca nu pun mana pe o carte, nu ne criticam pe noi insine ca invocam eternul, banalul, nejustificatul “eu nu mai am timp pentru asta”?

De ce refuzam sa-l atentionam pe cel care isi arunca punga de plastic la intamplare ca gestul sau il descrie mai mult decat ar putea-o face un milion de carti presupus citite?

Stiu, sunt intrebari banale, puerile si deplasate. Atata doar, reamintindu-mi-le din cand in cand, gasesc ragazul – prin nebunia lipsei de timp – sa ma intorc putin la mine insami, sa imi gasesc schimbarea si starea de “mai bine”…

la revedere prieten drag…

Draga Motzule, iti multumesc pentru tot ceea ce m-ai facut sa fiu, pentru ceea ce indraznesc sa sper si pentru ca indraznesc sa sper. Iti multumesc pentru vocea ta, pentru chipul tau, pentru strangerea aceea de mana si sarutul pe obraz, iti multumesc pentru bob dylan, pentru led zeppelin, pentru janis joplin si pentru john.

A venit randul nostru sa-ti cantam: “Ai iubit ca noi ideea de pace, ai iubit ca noi ideea de mandru om, l-ai iubit ca noi pe cel ce nu tace, ne-ai iubit pe noi si NOI te iubim!”

Dar lasa, nu fiti tristi, ploaia care va veni, le va potopi pe toate… Incercam sa facem noi un ORAS fara pacate?…

La revedere Motzule, prieten drag, nu te voi uita niciodata!

cu aroma de cafea

De cand ma stiu am fost matinala. Dar nu am stat niciodata sa ma intreb de ce. Sigur este insa, ca iubesc diminetzile. Diminetzile in care, copil fiind,  admiram soarele rasarind tiptil din ceasca de cafea a mamei, imi puneam capul in bratele ei si ascultam impreuna ciripituri anapoda de pasari. Mai tarziu, in facultatate, diminetzile au devenit momente de reflectie. Doar eu cu ceasca mea de cafea, si cele cateva tzigari pe holurile jegoase ale caminului. Urmaream cum, din primavara pana-n toamna, doi gugushtiuci isi traiau povestea de iubire chiar pe ramul plopului din fatza geamului. Acum, la casa mea fiind, diminetzile sunt minute de “pus ordine” in ganduri, de stat la vorba cu prietenii pe forum, de descifrat vise de peste noapte.

Iubesc diminetzile la mare, la munte, diminetzile din curtea bunicilor, diminetzile care sparg petreceri cu prietenii, diminetzile cu examene, diminetzile fara examene, diminetzile de dinainte de concert, de dupa concert … Dimineztile care-mi calauzeau drumul spre liceu, spre facultate, diminetzile care-mi arata acum drumul  spre serviciu.

Dimineatza sunt eu insami.