Category Archives: oaza de (in)cultură

Prea uman

La finele săptămînii trecute, cei aflaţi întîmplător sau nu, pe malul Lacului Bacău, au putut admira cîteva lebede, poposite în zonă – mi-a spus Gabi – prin noiembrie 2008. Nimic nou, nimic impresionant, poate, pînă aici. Este normal ca acolo unde sînt condiţii, să poposească, pentru iernat, lebede. Ineditul a constat în aceea că, pentru prima dată, păsările s-au arătat prietenoase faţă de oamenii noştri, pescari în mare parte. S-au apropiat de mal şi au acceptat chiar mîncarea pe care aceştia le-o aruncau… Povestea, mai pe larg, am relatat-o cu mult drag, aici

“Pescarii hrăneau un pui de lebadă – nu aruncau cu sticle si bolovani in el cum ne-am fi asteptat“, mai spunea Gabi, pe site-ul Centrului Regional de Ecologie Bacău.

Astăzi, am aflat că, între timp, puiul de lebădă este posibil să fi căzut pradă propriei naivităţi(?). Vestea am primit-o tot de la Gabi, care a aflat-o, la rîndul lui, din două surse. “Două persoane diferite mi-au spus că un pescar din grupul de “pelicani” din gura
canalului a reuşit să agaţe puiul cu o strună, de gît. A încercat să-l tragă pe
mal, din fericire, struna s-a rupt şi lebăda a scăpat. Cel mai probabil cu un
cîrlig înfipt în gît…”, spune Gabi.

Eu nu mai spun nimic. Nu e normal, nu e frumos, nu e uman. Sau poate, mă înşel, poate e prea uman. E prea în firea noastră să fim aşa.

Sau aşa

Alexandru Vakulovski / Bad Touch

N-am crezut vreodată că o scriitură în care abundă limbajul obscen mă va captiva. Totuşi, neasteptatul s-a intamplat, iar neasteptatul a venit de la Alexandru Vakulovski. N-am citit celebrul lui roman, “Pizdeţ”, nici mai recentele fragmente din “Mănăştur Mon Amour”, picîndu-mi în mînă, înainte de astea, “Bong”, roman, cred, ceva mai mult decît de inspiraţie autobiografică, avînd în vedere şi că persoanejele sînt cît se poate de reale, adică există în carne şi oase, iar unul dintre ele este Mihnea. Care Mihnea? “Cui dracu’ îi pasă?”-ca să răspund în stilul V.

Ziceam aşadar, că nu credeam că o scriitură în care “p..ă” şi “p…ă” abundă din greu, îmi va putea fi pe plac. Bong îmi este. Pentru că e un text sincer, iar asta ma face să-l parcurg pînă la capăt. A.V. însuşi poate, e unul din puţinii sinceri rămaşi într-o lume ce pare a nu avea alt înţeles decît cel legat de sex. De “p..a” si “p…a”, crunt, urît, pervers, abjectul în esenţă.

Din lumea asta abuzată sexual pentru că “afară sînt numai p.le şi p..de”, nu lipseşte însă, metafora. Dimpotrivă, e peste tot, în verb, în virgulă, în punct. Peste tot.

Sinceritate:
“Ajung la Venea. Sînt mai mult obosit decît beat […]. Încep să-ţi scriu, bine că nu am telefon, că te-aş suna de cîte ori aş fi varză, ţi-aş spune numai căcaturi, apoi aş fi mirat de ce eşti supărată”…

N-am terminat de citit “Bong”. M-am grăbit să scriu despre el pentru că, de cînd am parcurs prima filă, motto-ul dimineţilor mele a devenit “E dat dracului, Vakulovski ăsta!” În fiecare dimineaţă mă trezesc cu chestia asta. Îmi stătea pe limbă, aşa că am simţit nevoia s-o scuip.

“Spaime şi scîrbe…

în Las Vegas” este o poveste de care acum, dupa ce am citit-o, nu m-as mai putea lipsi. Fascinata de tot ce se numeste “counterculture” sau “contracultura”, cartea a reprezentat, desigur, un deliciu pentru mine – migdalele sunt atat de bune, desi amarui – motiv pentru care nu stiu cum as putea sa o definesc pentru a-i determina pe altii sa o rasfoiasca, macar. Mi-e teama ca, incercand sa-i spun pe scurt subiectul, voi esua lamentabil. Precum cei doi eroi, un jurnalist si avocatul sau, au esuat in cele doua misiuni teribile in care au fost trimisi, in Las Vegas…

Criticii spun despre “Spaime si scarbe in Las Vegas” ca este “cel mai bun roman despre deceniul drogurilor!”, “o carte cutremuratoare, senzationala, epocala!”. Eu spun ca e ocazia de-a experimenta in plan teoretic, parcurgand-o, gustul “surogatelor”. La final, ne-am da seama cat suntem de fericiti ca s-a intimplat totul, doar virtual! Este o poveste de care m-as folosi, probabil, intr-o campanie antidrog.

Povestea – “cu o puternica tenta autobiografica” – este spusa de Hunter S. Thompson (1937 – 2005), cel care a pus bazele “jurnalismului Gonzo”, “un stil de reportaj in care autorul se implica atat de mult incat devine personajul central al relatarii” (nota editorului). Cartea (aparuta la noi la Editura Polirom, in 2008) a fost ecranizata in 1998, avandu-i in rolurile principale pe Johny Depp si Benicio del Torro. Un “must see!”, vorba colegului meu Vlad. 😀

Recomand, ca si garnitura la lectura: Jefferson Airplane – White Rabbit, Bob Dylan – Mr. Tambourine Man, Brewer & Shipley – One Toke Over The Line, Rolling Stones – Sympathy for The Devil, Bob Dylan – Stuck Inside Of Moblie With The Memphis Blues Again, The Beatles – Lucy in the Sky with Diamonds, Grace Slick – Let it go

“Spaime si scarbe…” inainte,

in timpul

si dupa lectura 😀

În zahăr de pepene

Pe Richard Brautigan l-am descoperit undeva pe la începutul acestei veri cînd, aflată în faţa sertarului cu cărţulii la preţ redus dintr-o anumită librărie, ochii mi-au fugit pe “La pescuit de păstrăvi în America”. Eram sigură că broşurica aceea cu nume atît de ciudat, avea să fie pentru mine o lectură fascinantă. Şi a fost. Dar despre asta am mai scris, parcă, undeva…

Zilele trecute, răscolind sertarul meu cu autori “reduşi”, ochii mi-au căzut pe un alt titlu: “În zahăr de pepene”. Evident, autor, Richard Brautigan. Am ştiut – din nou – că o voi savura. Şi-am savurat-o, aşa, banală, lipsită de sens chiar, aberantă poate, sărăcită de condimente precum sare şi piper, cum ar putea ea apărea altor cititori. Eu am devorat-o însă, ca pe o felie dulce, dulce, de pepene roşu. “În zahăr de pepene” este totuşi, o poveste tristă, în care cele mai intense momente din viaţa unui om sînt redate cu o -puţin spus- zgîrcenie de cuvinte tulburătoare şi în mod tulburător.

“În zahăr de pepene se făceau şi se desfăceau toate, aşa cum viaţa mea-i făcută din zahăr de pepene.”
Aşa începe (încă) unul dintre romanele mele preferate.

În zahăr de pepene, Richard Brautigan, Editura POLIROM, Iaşi, 2004

Unghii negre, semn de carte

M-am îndreptat spre librărie hotărâtă să-mi cumpăr cartea pe care vineri nu am luat-o, nu ştiu exact din ce motive. Nu-mi amintesc nici titlul, autorul cu atât mai puţin, ştiu doar că vineri, pe măsura ce mă îndepărtam de librărie mă umfla plânsul că nu am luat cartea aceea. Ironia sorţii (sau nu), cartea mea pe care aş fi fost în stare să dau astăzi cu mult mai mult decat m-am abţinut vineri s-o fac, cartea mea, cum spuneam, dispăruse de pe raft. Nărăvaşă, m-am apucat de aruncat ochii pe rafturi,îin anumite momente pe doua rafturi deodată, ba chiar pe trei, pe patru – de parcă m-ar fi înzestrat natura cu mai multe priviri – dar cartea mea, evident, niciunde, pînă am simţit că izbucnesc în lacrimi, mai grav, că mă loveşte acolo, pe loc, între rafturi, o criză de isterie.

Librarii (vreo două la număr) s-au oferit să mă ajute. Ghinion, lipsa titlului, a autorului sau măcar a editurii le-au facut căutările zadarnice. Cel puţin, din descrierea copertei şi a celor cîteva cuvinte despre cartea mea, postate pe spatele volumului, le-au făcut pe ajutoarele mele să-şi dea seama măcar, despre ce vorbesc. Am plecat oftînd, fără cartea mea

Librăria mi-a oferit, totuşi, ceva. Nu am dat importanţă – de fapt nu am descoprit asta decît ajunsă acasă, pierdută în gîndurile mele, în treburile mele casnice, rufe puse la spălat, clătit vase, schimbat feţe de masă, fumuri de ţigară, cuvinte dintr-o altă carte… Ochii mei doi aruncaţi printre rafturi multe au zărit la un moment dat, nişte unghii negre, semn de carte. Erau ale unui tînăr, cu mîini nespălate, haine ponosite, pline de jeg, barba rasă şi nerasă, pantofi scofîlciţi. Involuntar, primul meu gînd a fost “a venit să fure”. Mi-am amintit insa, că hoţii de carte sunt prea puţini… “Şi totuşi! Nu strică să fiu puţin atentă”… Tînărul părea să manifeste interes pentru diverse titluri, le lua în palme şi, cu unghiile negre, semn de carte, le răsfoia atent.

Mi-am dat seama că sunt copleşită de prejudecată. Filmele mele preferate rămîn, totuşi, cele din care pretind că înţeleg că nu am voie să judec. Cu atît mai mult, numai dupa nişte unghii negre, semn de carte. Şi-o fi găsit eroul meu cartea lui? Dacă da, îi cer iertare…

Gettin’ real about gettin’ high

Au fost criticate – si continua inca sa fie – acele campanii sau carti de specialitate in care, sub argumentul intaririi responsabilitatii actelor sale, ii este prezentat tanarului scolar, elev sau student, modul de preparare sau de utilizare a drogului.

In 1983, Andrew Weil, lector la University of Arizona College of Medicine si Winfred Rosen –scriitor de carti pentru copii – au publicat o carte, “Chocolate to Morphine: Understanding Mind- Active Drugs”, caracterizata ca fiind remarcabila chiar si pentru adulti, desi ea este dedicata adolescentilor. Prin modul de prezentare – apelul la o descriere cat mai exacta a modului de utilizare a drogului (daca tii neaparat sa-l consumi) astfel incat sa–ti produci tie si intregii societati cat mai putina suferinta – cartea a starnit numeroase reactii. In urma unor critici puternice si a unor decizii ferme –“no more teaching about responsible use!”, cartea a fost, in cele din urma, scoasa din rafturile bibliotecilor scolare.

De ce s-a starnit atata valva si au fost aduse atatea critici autorilor materialului, cu atat mai mult in SUA?

Intr-un interviu acordat revistei The Village Voice in 1986 , Andrew Weil isi va sustine cu tarie punctul de vedere. “Adevarul despre droguri nu poate face rau nimanui. El poate sensibilza sau poate deranja pe unii, care refuza sa-l accepte, dar in nici un caz adevarul nu poate rani oamenii. Acestia iau decizii pe baza informatiilor pe care le detin si, cu cat informatia este mai pura, cu atat decizia lor va fi mai inteleapta”, spune Weil.
Pentru inceput, la provocarea reporterului, cum ca argumentul scoaterii in ilegalitate a drogurilor este acela ca ele sunt asociate unui comportament violent, antisocial, Weil va raspunde prompt: “Poate ca, la limita extrema, se inregistreaza anual circa 300 de decese provocate de consumul crack-ului. Acest lucru nu este nici pe departe unul bun dar, cate morti se inregistreaza anual din cauza bolilor provocate de tigari? In jur de 300.000. Cate persoane care, sub influenta crack-ului, au comis acte de violenta sunt chemate in instanta? Nu stiu. Dar, comparativ cu numarul actelor de violenta comise sub influenta alcoolului, numarul celor ce au produs acte de violenta sub influenta crack-ului este nesemnificativ”.

De fapt, prin descrierea exacta si cat mai explicita a modului in care poti consuma drogul – daca tii neaparat sa o faci – protagonistul interviului sustine ca este vorba, in primul rand, de responsabilitate. Exista numeroase alternative de a fi fericit, dar daca tu vei fi ales calea extrema de a o atinge, apeland la consumul de stupefiante, atunci inseamna ca ai ales cu responsabilitate. Si nu poti fi responsabil cu adevarat decat in momentul in care detii toate informatiile referitoare la implicatiile pe care consumul de droguri le are. Este o problema ce tine strict de educatia pe care o primesti, astfel incat, cu atat vei fi mai apt sa raspunzi de propriile tale actiuni, cu cat esti mai bine informat.

Ce presupune insa, educatia? In primul rand, insinueaza Weil, va trebui sa stii ce este drogul respectiv, ce efecte are el asupra psihicului si fizicului uman si in ce poate degenera simpla curiozitate de a apela la el. Pe de alta parte, daca tu esti totusi decis sa te droghezi atunci, fa-o in asa fel incat sa-ti produci tie insuti si mediului in care traiesti, cat mai putina suferinta. “Nu consider ca este intelept sa fumezi cocaina. Daca vrei totusi sa explorezi efectele sale, atunci ar fi mai bine sa incerci sa mesteci frunzele de coca”, spune Weil.

Weil opteaza pentru legalizarea drogurilor […] “Nu se punea problema consumului lor de catre tineri, nu se constatase pe vremea aceea nici un comportament violent determinat de consumul de narcotice. Consider ca toate aceste probleme sunt rodul politicilor noastre[…] Motivul pentru care astazi copiii nostri consuma crack este tocmai acela de a fi fost scos in ilegalitate. Interdictia prin lege face ca drogurile sa fie mult mai atractive”, apreciaza Weil.

Un alt autor, A.C. Grayling, in eseul “Viitorul valorilor morale” considera ca “de fapt, nici folosirea, nici abuzul de droguri legale sau de alta natura nu constituie o problema morala ci, mai degraba una practica-desi, intr-un mod cu totul diferit, se poate privi de droguri ca o problema etica.”
Autorul nu face o distinctie, din perspectiva efectelor pe care le produc, intre drogurile ilegale si cele legale, apreciind ca singurul motiv real pentru care tigarile, cafeaua si alcoolul sunt legale este acela ca au fost utilizate pe scara mult mai mare in societatile occidentale, iar eforturile de a le interzice nu au putut fi acceptate de catre populatie. “Distinctia nu e, deci, bine fundamentata, si chiar ratiunea politicii publice asupra folosirii si abuzului de droguri este indoielnica”, spune Grayling. În acest sens, se aminteste de legea prohibitiei in America atunci cand alcoolul a fost interzis; la fel si interzicerea drogurilor, cand incidenta folosirii si abuzului era relativ redusa, a dus la efecte negative, la cresterea rapida a folosirii lor “prin mecanismele cunoscute de marketing folosite de crima organizata si prin atractia lucrului interzis”.

Ce propune Grayling? Legalizarea drogurilor de orice natura, insa, ca si in cazul tigarilor si al alcoolului, prin stabilirea unor limite precum “varsta la care oamenii ar trebui sa fie capabili de decizii bine justificate”, “gradul de acceptabilitate a importantei publice de a lua aceste decizii, cu conditia ca actiunile lor sa nu interfereze sau sa nu faca rau celorlalti”.

Aceste idei de legalizare a drogurilor pot fi revoltatoare dar, nu trebuie ignorate… Pe de o parte, putem sustine ca daca drogurile ar fi legalizate, prin procesul psihologiei inverse, tinerii vor apela mai putin la ele. Nu mai este nimic fascinant in faptul de a te incadra intr-o lume fara revolta. Dincolo de aceasta insa, problema legalizarii drogurilor, a celor “usoare” în mod particular (canabis, marijuana) este una cat se poate de delicata. Acest lucru si pentru ca educatia romanilor in ceea ce priveste consumul de droguri este, imi permit inca sa cred, aproape nula. Intr-o perspectiva cat se poate de liberala chiar, se presupune ca drogurile ar putea fi legalizate numai in urma unei puternice pregatiri psihologice a populatiei; iar acest lucru este sustinut in toata lumea. Pe de alta parte, odată cu evolutia stiintei, tehnicii, medicinii si a oricarui alt domeniu, se schimba si mentalitatile. Educatia, in acest caz, va trebui adaptata noilor cerinte.

Consider ca, deocamdata, in Romania nu poate fi vorba despre legalizare, iar o campanie eficienta va trebui sa-si indrepte “privirea” spre intarirea in randul populatiei, a conceptului de “responsabilitate”. Poate ca, inainte de a acuza tinerii de comportamentul lor, ar trebui sa ne indreptam privirile asupra celor care le sunt acestora model de etica, morala, responsabilitate.

Adevarul despre droguri Iasi, 2002

Microb frumos

Ai intrat in inspiratia mea de astazi
Ca un microb frumos,
Si sint fericit
Fiindca imi place aerul tandru
Din jurul tau.

Acum imi vei circula nestingherita
In Univers,
Si in fiecare zi imi vei trimite
Cite-o stare sufleteasca
In loc de scrisoare.

Cred ca uneori voi fi trist
Ca un elefant otravit de un fluture,
Si te-as da afara
Dar nu voi sti unde sa te gasesc:
Tu imi vei fi cind intr-o mina,
Cind intr-un ochi, ori pe frunte,
Cind intr-un gind.

(Marin Sorescu)

citta

la radio
urale si spume de ura si dispret si
minciuni
baloase prelingandu-se in minti in sange
muzica pentru cei-ce-n-au-nume-nici-chip-pe-care-nimeni-nu-i
iubeste-si-loc-nu-au-sa-si-odihneasca-trupul-si sufletul-li-e-amarat

si calatoresc
cu submarinul galben
al anilor 60
dupa salata verde din paradisul hippyot incercuit
cu sarma ghimpata

pe dealul din fata
a iesit luna dintre scaieti si face mascari
cu texte pline de ofuri si ahuri si scarliontzi ai poetilor
de antartz
gravizi de intelect oparitzi de sudoarea divina
a
inspiratiei
scamatori de doi bani ai esentelor tari

dar EA
dindaratul tuturor celor ce sunt si vor fi
ranjeste da cu tifla
puieste
in hohote
ametzita de rachiu si medicamente
numai fetushi cu litere stacojii sapate pe frunte
face echilibristica pe buza cestii de cafea strecoara venin in priviri
isi fardeaza fesele pentru sarutul din urma
da telefoane pe celalalt taram
musca dragastos chiar din inima ti se-incolaceste pe degetul mic

ei da
n-am avut o viatza rose-bonbon – spune – si acum
imi sarbatoresc triumful

ei da
n-am crezut ca o sa iubesc
o fata
care mananca acadele in timp ce face dragoste
n-am crezut
ca o sa-l urmez pana in panzele albe pe baietzandrul
posedat
de himera poeziei –

si el imi face semn sa-l urmez

II

si noaptea s-a prabusit ca un sac de cartofi
in parcul Carol
laolalta cu poemele languroase cu butelca lui Francois
supta
cu doagele mintzilor sarite

si te gandesti
ca randurile astea vor prinde in latz
catziva cititori nevrozati
care vor hotari sa urce la cer – scuipand spre stelele indiferente –

din urechea paroasa a radioului
navalesc de-a valma
urale si spume stralucind de ura si dispretz ambiguu
RHYTHM OF MAY HEART
fosnetul frunzelor din padurea adormita geamatul

Undeva, la inceputul anului 2001, pe pagina 97 a unui volum de versuri, un poet semna, de-a curmezisul literelor de tipar: “Domnisoarei Madalina, aceasta poezie scrisa sub cerul de catran al sfirsitului de secol 20. Cu dragoste, Ion Tudor Iovian”. Mi-am amintit astazi, ascultand Rhythm of my heart, de micul cadou si mi-am gasit ragazul sa ma bucur din nou, un pic, de el.

Ion Tudor Iovian, Pagini alese – Doar o infiorare intre cuvinte, Editura Plumb, Bacau, 2001

La pescuit…

Probabil ca e nevoie de o anumita stare sau poate ca e nevoie de ceva mai mult, de.. sa fi trecut bunaoara, prin anumite locuri sau sa fii pasionat de anumite genuri de muzica, de anumite versuri, sa fii interesat de caractere si tipuri de comportamente, pentru a savura aceasta carte. E ultima scriitura care m-a fascinat, La pescuit de pastravi in America, semnatar Richard Brautigan. Recunosc, am luat-o de la oferte, un autor total necunoscut mie, cu un titlu insa care m-a atras – nu mi-am putut abtine zambetul de satisfactie cand mi s-a confirmat, printr-un comentariu de pe coperta a doua, ca e o scriitura hippie – si m-a atras, in mod evident, si pretzul. Stiam ca o sa-mi placa, stiam ca o voi savura dintr-o suflare, banuind ca pana la toata urma s-ar putea sa fie o aiureala, texte “fara inteles” in care – am descoperit, citind-o – “La pescuit de pastravi in America” e in acelasi timp loc, om, senzatie, sentiment, mesaj si antimesaj. “O abureala” poate ar spune unii, o improscare de cuvinte, o chestie alandala. Asa o fi. Dar m-am regasit atat de bine in “alandalul” acela incat… A! Cartea a fost de multe edituri refuzata. Unul din motive: nu e o carte nici despre pescuit, nici despre pastravi! Imi permit sa spun ca, “La pescuit de pastravi in America” e doar traire, unul din multele moduri de a fi.

Dar n-am fost niciodata buna la recenzii!

Gandacelul. De Elena Farago

-De ce m-ai prins in pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare
De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!…

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea sa-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat sa-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!…

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!