Category Archives: raftul bibliotecii

Despre o anume dibacie

Uneori, am senzația că suferința este o abilitate. “Dibăcia” pe care o au unii în a căuta, asuma pentru a-și iubi și poate duce, apoi, suferința este, pur și simplu, uluitoare.

From Diverse

Iar uneori ea se transforma în poezie. Una tulburătoare. Cum tulburătoare este poezia Evei Precub în “Aici nu mai locuieste nimeni”, volum apărut la Editura Casa de pariuri literare, pe care mi l-am dorit foarte mult, pe care l-am primit cadou și pentru care mulțumesc editurii încă o dată.

Dacă o găsiti pe Eva Precub în librării, răsfoiți-o, este un profesor al materiei “asumarea suferinței” foarte bun!

Tu cum simti Craciunul?

În urmă cu un an, în drum spre Iaşi, pe înserat fiind, un orăşel ornat până la refuz de beculețe țiuitoare și strident luminoase, colorate, de Crăciun, ar fi rămas pentru mine un orășel banal, dacă prin geam n-aș fi zărit un om cu o pungă albă de un leu, cu portocale, făcându-și cale prin mulțime și zăpadă, cu ajutorul unui baston alb… Am realizat, în acea secundă, că atât de ”enervantele” pentru unii dintre noi ”melodii – țiueli” ale beculețelor luminoase care ornează iarna orașele, pentru alții sunt fiorul Sărbătorilor de Iarnă. Unii simt cu ochii, alții cu auzul, pentru alții mirosul este simțul suprem, iar pentru unii, atingerea… De atunci, acel orășel a devenit pentru mine un Punct turistic. Plecând de aici, de aveți răbdare și fior de sărbătoare, vă invit, în cele de mai jos, să citiți o mică poveste…

(Mari BUCUR, Cutiute)

Nu-l pot vedea pe Moș Crăciun, nu pot vedea luminițele și globurile care le ornează casa, școala, orașul. Crăciunul, cu toate ale lui calde și sfinte, îl pot totuși… auzi. Aceasta însă, și cu ajutorul nostru, pentru că veniturile foarte modeste ale familiilor lor nu-i poate lăsa pe micuți să simtă bucuria, cu adevărat, a Crăciunului. Este povestea lui Fernando si a Corinei, doi copii nevăzători, extraordinar de frumoși, deștepți și ambițioși, din comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău.

(MARI BUCUR, Tablouri de iarna, Panze)

Ei au opt ani și sunt elevi în clasa întâi la Centrul ”Norocelul” din cadrul Asociației ”Sprijin pentru Părinți” Bacău, coordonat de un om minunat, psiholog Adriana Roșu. Zi de zi, ei fac naveta pentru a nu rata nimic din cele ale învățăturii, părinții, deși cu o situație financiară extrem de modestă, știind cât de importante sunt ”de-ale învățăturii” pentru copiii lor. Iar lor, copiilor, le place învățătura.

(Mari BUCUR – Felicitari, 3 dimensiuni,A5, DL, A6)

Văzându-i zi de zi, zi de zi, artista plastică Mari Bucur s-a îndrăgostit de ei. Și mi-a scris, într-o zi, un e-mail… Cum că ar vrea tare mult să-i ajute, simțind nevoia de a le dărui, de Crăciun, acestor copii absolut minunați ceva care să-i bucure cu adevărat. Și să ne sfătuim, cumva, cam cum ar trebui să procedăm și care ar fi acel dar care i-ar face pe micuți să simtă, din plin, că e Crăciun…

(Mari BUCUR – Felicitari)

Cu sprijinul doamnei Adriana Roșu, am descoperit: copiii sunt îndrăgostiți de povești și de muzică – firește, nu-i așa? Iar câteva materiale audio, în acest sens, ar fi un cadou minunat pentru ei. Atâta doar, copiii nu au la ce să asculte un CDDouă aparate radio-CD și niște CD-uri cu povești/colinde ar fi, am ajuns noi la concluzia, cadourile pe care acești copii minunați, Fernando și Corina le merită! Pentru aceasta, însă, avem nevoie de ceva mai mult sprijin. Astfel ne-a venit ideea:

(Mari BUCUR, Tablou de iarna – panza)

Mari își pune la bătaie tablourile si felicitarile realizate din dragostea ei pentru copii, iar Mădălina, adică eu, – poeziile pentru copii. Dacă găsiți că povestea lui Fernando și Corina, atât cât am putut eu să v-o spun aici, în câteva cuvinte, se poate transforma într-un vis frumos de Crăciun pentru ei și pentru voi, vă mulțumim! Și dacă vă plac și tablourile lui Mari și poeziile mele pentru copii, vă propunem un târg: să le cumpărați, iar noi, cu banii, cu dovezi la vedere, vom achiziționa pentru Corina și Fernando aparatele de radio cu CD, plus CD-uri cu povești și muzică, în funcție de fondurile strânse.

O cutiuță fermecată de-a lui Mari este 180 de lei si poate fi achizitionata de la Galeriile Frunzetti din Bacau, la alegere. Un tablou de iarna – panza costa 200 lei, iar preturile felicitarilor sunt 2 lei – 5 lei – 7 lei.

O cărticică La un pahar de rouă, 20 lei. Mai am zece volume pe care îmi doresc, astfel, să le transform în cadouri de Crăciun pentru Corina și Fernando.

Dacă vreți să fiți alături de noi în această campanie, ne puteți contactata aici sau printr-un mesaj pe FB, până pe 21 decembrie, pe mine pentru carticele, pe Mari, pentru minunile ei… 🙂

Vă mulțumim! 🙂

Jucarii

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.


Jucării
, vol. “Tinereţea lui Don Quijote”, Marin Sorescu
,

Stare

Ca pe un cîntec, poezia asta am s-o ascult mereu.

cafea11

Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existînd în noi, anume,
numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprîncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atît,
restul încetînd să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.

Basorelief cu îndrăgostiți, Nichita Stănescu

Cărări

Cam cît de idiot trebuie să fii pentru a crede că, pornind în căutarea ”conținutului fericirii”, îl vei și afla?

Cît de idiot (îmi vine obsesiv în cap spusa lui Nietzsche– ”Îndeobște nu are idei, dar pentru cazurile excepționale îi vin idei proaste” – Știința voioasă) trebuie să fii pentru a crede că vei ajunge la ceea ce era de demonstrat (q.e.d!) luînd în calcul o singură ecuație din multele care, la un loc, numesc viața ta? Să crezi, așadar că, fie numai prin studiu (învățătură) sau fie numai prin iubire sau, pesemne, numai prin sex ori dimpotrivă, numai prin abstinență, prin experiența unică numită rigurozitatea armatei sau numai prin muncă, doar prin muncă vei ajunge să atingi ”conținutul fericirii”, esența, miezul, absolutul ei? Toate acestea pentru ca, evident, să sfîrșești prin a eșua lamentabil, pînă a ajunge la autoruinare, autoepuizare, autoumilință sau, de ce nu?, la ”conținutul”, de fapt, al nefericirii…

Musai că, pentru a te avînta în asemenea experiență, trebuie să fii cel puțin la fel de idiot ca cel care nu doar că a trăit-o, dar care a ajuns să o și împărtășească, de bunăvoie, tuturor.

pict4244

”Povestea unui idiot spusă de el însuși”, semnată de Felix de Azua (n.1944 în Barccelona, și-a dobîndit un loc important în literatura spaniolă în 1986 prin ”Povestea…”, consolidînd-o apoi, prin ”Jurnalul unui om umilit” – 1987, ”Prea multe întrebări” -1994 și ”Momente decisive” – 2000) nu este una usor digerabilă. E fascinant însă, de parcurs, pentru toți cei care au avut măcar o dată impulsul de a porni în căutarea ”conținutului fericirii”, a fericirii adică, în esența ei…

Ajungînd la ultima filă a Poveștii nu am putut să nu zîmbesc amar la gîndul că, alegînd să pleci fie pe cărarea în căutarea conținutului fericirii, fie pe cea în aflarea conținutului nefericirii, drumul tău se va sfîrși, inevitabil, odată cu găsirea doar a celui din urmă.

Personal, mulțumesc idiotului care m-a făcut părtașă experienței lui, confirmîndu-mi astfel, încă o dată, că viața mea-i prea scurtă pentru a-mi permite s[ irosesc timp căutînd în ceva anume vreun conținut al fericirii. E suficient să știu că ceea ce-l compune e conținut în fiecare gest, în fiecare fapt și lucru bun pe care reușesc, în fiecare zi, să-l văd, să-l aud, să-l citesc, să-l fac, să-l dăruiesc și/sau să-l primesc. 🙂

Descîntec de ploaie


purple rain.. prince
Asculta mai multe audio Muzica

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Ana Blandiana, vol. Persoana întâia plural (1964)

Cucul şi pupăza

Nu, nu e vorba despre acel cîntecel care ne distra în copilărie şi pe care oamenii mari din jur încercau să-l ţină cît mai departe de urechile noastre, deşi nu ştiu de ce, pentru că oricum, la vîrsta aceea, nu pricepeam mare lucru din el. 😀

Este vorba de “Cucul şi pupăza” scriitorului britanic Will Self, o cărţuile care mi-a căzut în mîini întîmplător şi-n care sînt prezentate două poveşti distincte, unite, însă, printr-o idee comună, aceea a metamorfozei (metamorfozării?). O cărţulie, de fapt un autor care pe mine m-a şocat efectiv, trăire peste care am reuşit să trec şi s-o înţeleg, citind puţin din biografia acestuia:

“După o adolescenţă aventuroasă şi turbulentă, dependenţei de droguri îi ia locul o dependenţă de literatură, după cum singur mărturiseşte”

Pe scurt:

În Cucul (noveletă) , este vorba despre o femeie de circa 30 de ani, urîţică, fadă, căsătorită, la vremea studenţiei cu Dan, la scurt timp dupa întîlnirea lor, ceea ce a determinat-o pe eroină – Carol – să-l ia de soţ pe acesta fiind un orgasm cu totul neaşteptat în timpul unei partide de sex de cîteva secunde, la beţie.

Dan şi Carol, nelipsiţi de un anturaj format din cîţiva amici alcoolici, duc o viaţă banală pînă la absurd, stropită însă, din belşug cu alcool şi ignoranţă, dar în acelaşi timp dependenţă reciprocă.

Ura lui Carol faţă de Dan, de căsnicia ei, de ea însăşi în fond, devine atît de puternică încît organismul ei începe să o ia razna. Aşa se face că, într-o zi, Carol se trezeşte cu o “chestie” între picioare, la început mică, apoi tot mai mare, care va pune pecetea definitv asupra vieţii ei şi a superficialului ei soţ. “Chestia” este un penis.

Urmarea şi finalul noveletei devin, din acest punct, macabre de-a dreptul, mă opresc, însă, aici cu dezvăluirile. Ceea ce pot să mai spun, totuşi, este că pe mine, povestea, modul de relatare şi ideea în sine mi-au dat fiori şi m-au adus aproape, fizic, de starea de vomă. Nu, nu regret ca am citit povestea pentru că ea este pe cît de sadică, pe atît de fascinantă…

cucul

Pupăza (farsă), chiar dacă la fel de ciudată ca poveste, mi-a creat un sentiment mai curînd de înduioşare şi milă, decît de scîrbă şi înfiorare.

Bull, un redactor pe sport, burlac şi timid, cu o sensibilitate aparte şi un fin simţ al umorului, îndrăgit, totodată luat în derîdere de cei din jur, se trezeşte, într-o dimineaţă, cu o “rană” in spatele unui genunghi… “Rana” se dovedeşte a fi un vagin, iar singura persoană care va afla asta este medicul (apreciat în societate ca un profesionist şi cunoscut ca un sfînt, cu o soţie respectabila şi un copil abia născut) lui Bull. Se întrevede o poveste de dragoste la mijloc, sfîrşită, însă, cu multă umilinţă şi o sarcină nedorită.

Cartea se găseşte (încă) în librăriile băcăuane (cel puţin), la Editura Polirom şi este la reducere, adică la pretul de 10 lei. Dacă aş fi cumpărat-o la preţul iniţial, de 40 lei adică, nu aş fi regretat!

Tu ai semnat?

Am semnat cu toată convingerea “Petiţia pentru acordarea cetăţeniei române scriitorului Alexandru Vakulovski”, care, dupa cum deja ştiti probabil, a primit recent, interdicţie de a mai intra pe teritoriul ţărişoarei noastre.

Povestea a fost relatată, prima oară, de fratele lui Alexandru, Mihail Vakulovski, pe “nu prea jurnalul lui”.

Pe Alexandru l-am cunoscut “în carne şi oase”, toamna trecută, graţie Laurei şi lui Răzvan. În urma întîlnirii, am pus mîna pe “Bong”-ul scriitorului, roman care m-a cucerit de la prima filă. Adică, suficient cît să-l vreau înapoi, în România! 🙂