Category Archives: raftul bibliotecii

Amphitrion ’38: Zeii au co(î)nvins!

După premierele stagiunii 2015-2016, ”Ich bin Ofelia”, ”Moara cu Noroc”, ”Prenumele” și ”Omul care a văzut moartea” – de departe cele mai bune producții ”pe bandă rulantă” după mulți ani! – , deschiderea oficială a stagiunii 2016-2017, la debut de noiembrie 2016, a Teatrului Municipal Bacovia – Secția Dramă, prin spectacolul ”Amphitrion ’38” vine să confirme că drumul spre inima publicului nu se face fără travaliu. Unul cu atât mai mare și mai dureros cu cât, în timp, dintr-un cumul de factori, încrederea spectatorului iubitor, de altfel, de teatru, a fost puternic zdruncinată. Toate spectacolele sus-menționate au darul de a readuce publicul în sală. Iar după ”Amphitrion ’38”, sentimentul care te va bântui odată ce vei fi ieșit din sala de spectacol este că, da, Zeii lucrează! E nevoie doar de (dar ce încărcătură în acest DOAR), SIMULTAN: text bun, regie bună, muzică, scenografie, tehnică, joc. În două cuvinte, viziune și echipă. La Teatrul Municipal Bacovia, Viziunea este. La echipă, de fapt la reînchegarea, din marea Echipă, a echipei de actori mai trebuie, însă, lucrat.

amfitrion

Ce pot spune EU despre ”Amphitrion ’38”?

SIMULTAN, excepțional: text (Jean Giraudoux), traducere (Doru Mareș), regie și adaptare (Horia Suru), scenografie (Cristian Marin), coregrafie (Spohie D), asistență regie (Alina Simionescu) și echipă tehnică.

Distribuție foarte bună, dar… echipă încă ne(re)închegată: Ana Adelaida Perjoiu (Alcmena), Bogdan Matei (Jupiter), Dumitru Rusu (Amphitrion), Ștefan Alexiu (Mercur), Viorel Baltag (Sosia), Florin Zăncescu (Gornistul), Ștefan Ionescu (Războinicul), Florina Găzdaru (Leda), Corina Goranda (Eclise), Nela Zare (Ecoul/Vocea cerească), Daria Coșa (Hercule/Umbra lui Dumnezeu), Maria Caba (Umbra Alcmenei), Ana Săndulache (Umbra lui Amphitrion).

Joc excepțional: Bogdan Matei, Ștefan Alexiu, Florin Zăncescu, Viorel Baltag, Corina Goranda.

Joc foarte bun: restul.

Mai trebuie DOAR niște… chimie. Pentru a se ajunge la un TOT SIMULTAN.

Mergeți la Teatrul Municipal Bacovia. Veți recunoaște, oricât de sceptici ați fi, că… Zeii lucrează întru totul simultan. 🙂

FOTO: Marian Adochiței

În sfârșit, l-au considerat OM

Era și este și va fi (și slavă că-i așa!) firesc ca decernarea unui premiu (care-i doar un premiu în fond, iar în cazul Nobel necerut) mai ales în Arte să ducă la controverse. Este datul Artei, mă gândesc, să provoace stări. De aici însă, de la controversă (constructive polemici!) adică, până la frustrare (mergând până la celebrul ”unfriend” pe Facebook) este o distanță care spune multe despre cel ce o străbate… O distanță care pe mine mă amărăște.

Sunt fericită că Nobelul pentru Literatură din acest an a mers la Bob Dylan pe care, de când mă știu, l-am considerat în primul rând Poet și consider că a fost o bună alegere, cu atât mai mult cu cât a existat o foarte clară, scurtă și la obiect motivație din partea Academiei: “for having created new poetic expressions within the great American song tradition”.

Poate ar fi meritat Haruki Murakami (pe care recunosc, l-am lăsat din mână ori de câte ori m-am apucat de el nu pentru că nu-i recunosc geniul artistic, ci pentru că el nu corespunde sufletului meu, subiectiv, nu-i așa?, dar știu că-i va veni timpul), poate că l-ar fi meritat Philip Roth (pe care-l ador sufletește deși, iarăși extrem de subiectiv, din punct de vedere literar ” is not my type”), poate că l-ar fi meritat altcineva, nu știu. Cu siguranță aș fi spus, însă da, e un premiu bine acordat, o bună alegere. Că… de corect, stricto sensu, nu mă pot hazarda să spun că e/ar fi fost corect…

And if my thought-dreams could be seen They’d probably put my head in a guillotine But it’s alright, Ma, it’s life, and life only…

Citesc cu plăcere păreri pro și contra Nobelului pentru Literatură din acest an. Acolo unde părerea este mai mult decât o simplă frustrare…

Și repet, consider, extrem de subiectiv, că Bob Dylan a fost o alegere excelentă, poate din sfera revoluționarului, pentru Nobel în Literatură.

Pace!

.

Cu casa închisă

Solistul și dirijorul Adrian Petrescu: „Am găsit în Bacău o orchestră cu suflet și un public minunat!”

De la Bizet, Ceaikovski la J. J. Goldman și Celine Dion, de la Rossini și Șostakovici la Klaus Badelt, The Beatles și Aram Haciaturian, ori de la J. Strauss și Geronimo Gimenez la Rodgers&Hammerstein cu „Sound of Music”, de la Heinrich Heine, la Nichita Stănescu și George Bacovia și de la actorie la muzică, băcăuanii care au umplut la refuz, miercuri seara, 21 septembrie 2016, Sala Ateneu a Filarmonicii „Mihail Jora” pot spune, fără tăgadă, că au fost purtați prin ale Artei vremuri, puțin altfel decât de obicei.

dscn3843

Anunțat ca pe un Concert extraordinar Adrian Petrescu, evenimentul întâmplat miercuri la Ateneul băcăuan s-a dovedit a fi mai mult de atât, un Spectacol extraordinar. Asta pentru că evenimentul pus la cale de compania ARTfelacf și care s-a constituit ca debut al turneului național ”ARTfel” (proiect prin care publicul din țară este invitat la concerte simfonice, lansări de carte și piese de teatru) nu a fost numai despre muzică așa cum, probabil, cea mai mare parte a publicului s-ar fi așteptat. Ci și despre poezie și actorie, prin participarea actorului – care a acceptat rolul de amfitrion al evenimentului – Vlad Rădescu.

Publicul a avut parte, așadar, de surprize multiple. Nu doar că a (re)ascultat compoziții muzicale virtuos interpretate de orchestra simfonică a Filarmonicii „Mihail Jora” sub bagheta dirijorului Adrian Petrescu ci, prin actorul Vlad Rădescu a aflat și lucruri mai puțin știute despre aceste compoziții și autorii lor; publicul nu doar că a ascultat un repertoriu muzical, dar a fost și martor al evoluției cu bucurie a unei orchestre, sub bagheta unui dirijor în același timp și solist saxofonist sopran în persoana lui Adrian Petrescu; în fine, publicul a fost surprins de poezia lui George Bacovia – Monosilab de toamnă (și până la el de câteva trimiteri la poezia lui Heine, Nichita Stănescu, Eminescu și Arghezi) pe care, special pentru băcăuani, actorul Vlad Rădescu a reușit să o integreze în toată această nebunie. Parcă de necrezut că toate s-au petrecut în doar o oră jumătate, cu tot cu aplauze, felicitări, primul bis – Bizet – Toreador și un al doilea, “cât un final de concert la Viena”, Strauss – Radetzky March.

Iar dacă despre calitatea unui artist, publicul vorbește prin conduita sa pe tot parcursul evenimentului, despre calitatea publicului, cine să vorbească dacă nu însuși artistul?

A fost foarte bine. Bacăul are un public foarte bun, iar spectacolul a avut succes pentru că formatul lui, cred, departe de a fi unul ușor, este degajat, lejer. Pentru mine a fost o bucurie acest recital nu doar prin muzica adusă de Adrian Petrescu și orchestra Filarmonicii de aici din Bacău, ci și pentru că el mi-a dat ocazia să-l recitesc și să-l redescopăr pe Bacovia. Și cred că Bacovia a avut o soartă nemeritată prin “arondarea” lui, cumva, Bacăului”, ne-a spus, din culise, după spectacol, actorul Vlad Rădescu.

Nu doar despre public – „un public minunat, foarte conectat și cu bucurie” –, a ținut să ne mărturisească solistul și dirijorul Adrian Petrescu. „Orchestra voastră, adică a Filarmonicii ”Mihail Jora” m-a asimilat, să spun așa, foarte bine. A reacționat foarte bine, a comunicat foarte bine, iar asta poate și pentru că eu vin din interiorul orchestrei, știu ce e acolo, îi știu psihologia. Contează mult și lucrările, desigur, dar trebuie să spun că deși spectacolul a fost unul lejer (cu sensul de „priză la public”, n.r.), el a fost foarte solicitant pentru orchestră. Am cântat împreună cu suflet, iar atunci când este bucurie pe scenă, este bucurie și în public”, ne-a spus Adrian Petrescu, după concert.

Prim oboist al Filarmonicii „George Enescu”, dirijor permanent al Filarmonicii din Iași și inițiator al formației camerale „Romanian Brass”, formată din cei mai buni instrumentiști suflători la instrumente de alamă din cadrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu”, cu un bogat palmares artistic național și internațional, Adrian Petrescu a primit distincția cu Ordinul „Meritul Cultural” Clasa I din partea Președintelui României.

N.B. Material scris pentru și publicat pe 23 septembrie 2016 în Cotidianul Deșteptarea, partener media al evenimentului.

Măcar o dată pe unde am mai fost

From Oameni lumina

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. O astfel de lumină – care te face să-ți dorești apoi să-l și cunoști pe cel care o poartă – a fost, pentru mine, cea întrezărită în persoana unui tânăr băcăuan, a cărui menire e în plină împlinire, iar o primă dovadă a acestei meniri în împlinire a fost hirotonirea lui, pe 24 iunie 2015, la Catedrala Romano-Catolică Sfânta Maria Regina din Iași. Numele lui este Mădălin Bărbuț (26 ani) și este, în prezent, vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman.

L-am descoperit pe Mădălin Bărbuț undeva prin 2011, pe rețeaua de socializare Facebook. Nu mai știu – și nici relevanță nu cred să aibă – cine, cui a cerut „prietenia” virtuală. Ce știu însă fără nici o îndoială este că gândurile, cuvintele, fotografiile postate de Mădălin îmi apăreau, în „news feed”, încărcate cu lumină, iar urmarea citirii acestor gânduri era – și a rămas – un zâmbet pe chipul meu. Și un profund sentiment de admirație-respect.

From Oameni lumina

Căutări pentru regăsiri, în Africa: praf și duioșie

Până în vara lui 2015, când ne-am și întâlnit (după ce mi-am făcut curaj să-i mărturisesc că mi-ar plăcea mult să scriu, așa cum pot eu, puțin din povestea sa), am urmărit cu drag devenirea lui Mădălin prin postările sale în general și prin relatările sale scurte despre experiența trăită în Africa, în mod special. Pentru că Mădălin Bărbuț – pe atunci student la Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași (absolvent, anterior, al Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău) – a avut o experiență de șase luni (2012 – 2013) în Africa – Coasta de Fildeș, mai exact în localitatea Djebonova (sat de pe lângă orașul Boake).

„După primii patru ani de studii la Institut – a povestit Mădălin – se face un an de practică pastorală. Este vorba despre așa-numitul an Pastoral. Trebuia să alegem dacă rămânem în țară pentru a-l face sau dacă alegem străinătatea. Eu am ales străinătatea pentru că am simțit că am nevoie să întâlnesc noi mentalități și modul în care este perceput Dumnezeu în altă parte decât în țară. Am ales, așadar, Coasta de Fildeș…”.

Odată ajuns aici, Mădălin a luat la „pas” experiența sa, în strădania de a descoperi o lume mai puțin știută din care facem totuși, cu toții, parte, dar, se poate spune, și pentru a se descoperi pe sine. Despre această lume, despre acest colț de Africa, Mădălin ne spune: „Am călătorit într-o epocă în care am fost și noi. O lume surprinzătoare, cu mult praf la propriu pe de o parte, dar cu o viață liniștită, unde bărbații în general stau, iar femeile muncesc foarte, foarte mult. Legat de asta îmi amintesc că într-o zi m-a surprins cum doi bărbați s-au oprit pe drum să-i pună pe capul unei femei un lighean mare și greu, cu fructe, legume și ignam – un fel de cartof mare cât o sfeclă”…

Până la ajungerea „acasă” – „pentru că acolo a fost acasă pentru șase luni” – călătorii au fost nevoiți să treacă peste controale foarte serioase – „fuseseră revolte!” -, au fost întâmpinați totodată de oamenii din sat într-un mod cu totul înduioșător.

„La vederea unui alb, de fiecare dată, pe stradă, toți copiii vin să te înconjoare, să te atingă – povestește Mădălin Bărbuț. Un copil mi-a cerut un fir de păr de pe mână. M-a înduioșat. E înduioșătoare toată această întâmpinare a lor, curiozitatea amestecată cu ușoară teamă”…

Zi de zi, timp de șase luni, viața lui Mădălin pe meleagurile africane a însemnat un întreg proces în parcurgerea conștiinței/conștienței de sine. Nu i-au lipsit suferințele, fricile, dar nici bucuriile și împlinirile. „La o lună după ce am ajuns acolo, am fost nevoit să mă operez de apendicită. Mi-a fost tare teamă. Nu cunoșteam spitalul – spitalele arată groaznic! -, nu cunoșteam nimic despre actul medical de acolo. În plus, pentru că a trebuit să țin regim, cred că din 100 de zile, 90 am fost nevoit să mănânc numai orez, pentru că bucătăria lor, deși foarte gustoasă și variată, este foarte picantă. Mi-a fost foarte greu în acele zile. Pe de altă parte – își amintește tânărul vicar – am intuit în acei oameni o liniște aparte, personală, a lor. La o zi după ce am fost operat, m-am trezit cu oameni de acolo la spital. Îmi zâmbeau și atât. Nu spuneau nimic. Apoi am remarcat că, de fapt, această liniște este o caracteristică a lor: vezi oameni adunați în diferite locuri care stau împreună un timp destul de lung fără să-și spună nimic”.

Această liniște, precum și tot ce i-a fost dat să vadă și să trăiască lui Mădălin în prezența comunității Djebonova, el le-a „tradus” ca fiind simplitatea prin care acești oameni percep lumea: „Sunt niște simpatici. Dacă vorbim despre ei – a zâmbit Mădălin – cred că sunt niște oameni foarte calzi, asta și pentru că este foarte cald acolo unde locuiesc ei. Au o liniște a lor, iau viața ca atare”…

From Oameni lumina

Divinitate, ritualuri și percepții

Această liniște a oamenilor din comunitatea în care Mădălin s-a aflat – alături de încă un coleg de Institut – a regăsit-o și în modul în care ei participă la slujbe. „În misiune – povestește tânărul slujitor al lui Dumnezeu – am fost împreună cu încă un coleg, de lângă Iași. Există un preot romano-catolic român care este misionar în acea comunitate, de circa nouă ani. În fiecare zi mergeam și țineam Sfânta Liturghie sub un copac, în vreo casă sau în capelele lor”…

La Dumnezeu, ne explică Mădălin, oamenii de acolo ajung prin dans, astfel că pentru fiecare celebrare a lor, ei au un dans. „Au cumva dansul în sânge”. Fascinant (pentru noi) este și ritualul înmormântării, așa cum misionarul băcăuan l-a descoperit și ni l-a dezvăluit. „O înmormântare, la ei, durează trei zile, înmormântarea propriu-zis având loc doar sâmbăta, iar momentul este unul cu muzică și bucurie. Murise cineva chiar lângă locul unde eram noi stabiliți. Îmi amintesc că muzica a răsunat la propriu de vineri până duminică, zi și noapte. Înmormântările, la ei, sunt prilej ca rudele să se întâlnească, să-și facă daruri și să pună la cale viitoare căsătorii”.

Surprinzătoare și frumoase sunt și alte obiceiuri, cum ar fi cel al atașamentului și recunoștinței. „Ei iau viața ca atare, nu se plâng. Îmi amintesc că atunci când am ajuns acolo, toți ne întrebau ce le-am adus. Asta pentru că acolo este o mentalitate că dacă cineva îți oferă un lucru, se creează automat o legătură între tine și el. Iar dacă eu, cel care am primit ceva, îl respect pe cel ce mi-a dat, atunci acesta din urmă va avea mereu grijă de mine să nu mor de foame”, a povestit Mădălin Bărbuț.

Odată Anul Pastoral încheiat și cu acesta misiunea sa în Africa, Mădălin s-a reîntors la Institut pentru a-și finaliza anul cinci și șase de studii. Despre experiența de acolo, ne spune că i-ar plăcea să o repete, cumva. „M-aș duce oricând în vizită. Sunt conștient că acolo este o parte din mine. De altfel, mi-am propus ca în viață să trec măcar încă o dată pe unde am mai fost pentru a sta exact pe aceleași bănci și a mă privi”…

From Oameni lumina

Menire în continuă împlinire

Mădălin Bărbuț (26 de ani), vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman, a absolvit în 2015 Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași, iar într-o zi de marți, 24 iunie, a fost hirotonit la Catedrala Româno-Catolică „Sfânta Maia Regina” din Iași. Despre această zi, Mădălin mi-a spus: „A fost o Așteptare de 11 ani. Cu o zi înainte (de hirotonire, n.r) îți spui: mâine voi fi preot. Te întâlnești cu limitele tale pentru că ești om și ai mare încredere în Dumnezeu”. Prima slujbă, Mădălin a ținut-o pe 28 iunie 2015 în satul natal: „A fost… A fost foarte multă lume, au fost educatori, profesori, colegi, prieteni. Am simțit recunoștință”.

La întrebarea – pe care am știut că risc ridicând-o, pentru că eu, personal, nu mai aveam nevoie de vreun răspuns – de ce ai ales să fii preot, Mădălin a zis doar atât: „Știința (în sensul de rațiune, n.r.) nu poate răspunde la întrebarea de ce? am ales asta. Pentru că nu e de ce?, ci CUM?. E un sentiment care-ți oferă liniște. Alegem ceea ce ne face bine. Pentru mine, preotul rămâne omul Speranței. Și cu asta cred că am spus tot”.

From Oameni lumina

O mărturisire

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. Despre un astfel de om-lumină v-am spus.
Mărturisesc că am fost botezată și am rămas creștin-ortodox. E, poate, acest fapt un cu atât mai mare semn – pentru mine – că, dincolo de religia pe care fiecare o poartă, dincolo de culoare și alte asemenea criterii, gândul bun, comunicarea, liniștea interioară și respectul față de seamăn sunt temelii ale unei lumi bune, frumoase, cu iubire și pace…

FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MĂDĂLIN BĂRBUȚ
Material apărut în cotidianul Deșteptarea în data de 19 februarie 2016

Lipsurile și lipsirile de la Gala Star

From Gala Star 2015

Am promis (nu, nu am promis ci, mi-am promis) că preț de cinci zile (s-au dovedit a fi și patru nopți) am SĂ FIU la Gala Star. Și… AM FOST.

Tare grele sunt revenirile după. Grele mi-au fost anii trecuți, grele îmi sunt, însutit, anul acesta. A zecea ediție a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice – Gala Star One Man Show, manifestare (organizată de Teatrul Municipal Bacovia și Primăria Bacău, co-organizator UNITER) despre care nu se știe cine știe ce în țară, dar pe care noi, parte din locuitorii acestui aparent mort oraș ne-am adjudecat-o (unii fizic, alții doar verbal), s-a încheiat. Și nu oricum ci, pentru prima dată (așa cum am resimțit-o eu), cu speranța că de-abia de acum încolo, Gala Star va trece granițele Bacăului, rămânând a lui, dar inspirând realitate peste ce-i al lui.

Gala Star este o stare. V-am povestit, în cotidianul Deșteptarea (vezi mai jos!), despre asta. V-a povestit și Ionuț Avram, pe a sa Fermă Politică. Au transmis-o, în felul lor, autentic mai mult sau mai puțin, mulți alții, pe rețele de socializare, pe bloguri, în ziare sau, pur și simplu, la cafele, între spectacole.
Este o stare atât de frumoasă și atât de intensă că nu poate fi tradusă prin cuvinte. Dar, trăită de unii pentru prima dată, confirmată! (Îți mulțumesc, Cătălina Chifu, că mi-ai dat, în sfârșit, crezare! 🙂 )

N-am vrut să vorbim (noi, câțiva) despre lipsurile și lipsirile Galei. Nu înseamnă că nu le-am văzut, că nu le-am simțit, că nu ne-au amărât. Le-am ținut însă în ”stand by”, dacă vreți, din egoism, pentru că nu am vrut să ne ieșim din STARE! 🙂

Și din partea mea, în ”stand by” rămân pentru că… tot din egoism. În toată poveste asta, în fond, a fost vorba despre MINE!

Prima mea zi de Gala Star
A doua mea zi de Gala Star
A treia mea zi de Gala Star
A patra mea zi de Gala Star
A cincea mea zi de Gala Star

PREMIILE GALA STAR

(Foto, eu: Florina Găzdaru și Bogdan Matei, gazdele manifestării)

Bacăul meu de Gală. Gala Star

From Parteneriate cu Muze Colorate

Am început deja să-mi intru în stare, să fiu în starea Gala Star. De pe 24 până pe 28 aprilie mă găsiți la teatru, o să-l respir, o să-l las să mă inspire, o să trăiesc prin și în teatru. A X-a ediție a Galei Star – Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice mi se anunță, categoric, de TRĂIT!

Trăirile vor sta cam așa:

Nouă actori din țară și străinătate vor urca pe scena Teatrului Municipal Bacovia cu nouă recitaluri ”one man show” în concurs, juriul format din actriţa Yumiko Tsuji (Japonia), criticul de teatru Carmen Mihalache, director al Revistei de cultură „Ateneu”, şi actorul Emil Boroghină, director al Festivalului „Shakespeare”, urmând să acorde, la final, premiile pentru cel mai bun one man show, one woman show și trofeul Gala Star.

From Parteneriate cu Muze Colorate

Vor fi, de asemenea, acordate premiul onorific “Ştefan Iordache”, oferit de un juriu format din elevii băcăuani (Colegiile Naţionale „Vasile Alecsandri”, „Ferdinand I” şi „Gheorghe Vrănceanu”), şi Premiul “Dinu Apetrei”, oferit de actorii din Teatrul Municipal “Bacovia”. De asemenea, vor mai acorda premii anul acesta instituţii media partenere. (Printre care și Asociația Muze Colorate Bacău împreună cu Ferma Politică).

La recitalurile din concurs accesul publicului este liber, pe bază de bilete fiind intrarea la recitalurile extraordinare (și credeți-mă, chiar sunt!), cele din urmă aducând în fața spectatorului actori consacrați (Marius Manole, Radu Gheorghe şi Marcel Iureş), dar și câștigători ai Galei altor ani, artiști de asemenea consacrați sau viitori artiști de valoare (Katia Pascariu, Eliza Noemi Judeu, Daniela Vrînceanu, Alexandru Bogdan, Claudia Moroșanu, Vlad Goranda, Yumiko Tsuji, Harsányi Attila).

From Parteneriate cu Muze Colorate

Nu putem uita, la cea de-a X-a ediție a Galei Star, de a II-a ediție a Concursului de Dramaturgie – Monodramă.

Dramaturgul Mircea M. Ionescu, premiatul primei ediţii a Concursului de Dramaturgie – Monodramă, nouă secţiune a Galei STAR, începând cu anul 2014, face parte în 2015 din juriul care va decide căştigătorul Premiului pentru Dramaturgie de anul acesta. Nominalizate la premiu sunt textele „Pe jumătate cântec”, de Crista Bilciu, „Ştiu că nu asta vrei să auzi”, de Carmen Dominte, şi „Mireasa pierdută. Mireasa regăsită”, de Ion Bogdan Martin.

. Din juriu mai fac parte criticul de teatru Monica Andronescu şi criticul de teatru Doru Mareş, secretar literar al Teatrului Municipal Bacovia.

Gala Star va fi prezentată, desigur, de Matei Bogdan și, în acest an, și de actrița Florina Găzdaru.

PROGRAMUL PE ZILE AL GALEI STAR, AICI.

Gândurile mele haotice despre ”decupajele” coerente din ”Caruselul cu hamsteri” ale lui Adrian Jicu

10686911_1002896159726840_1432605829752313530_n

Dincolo de faptul că m-a luat prin surprindere totală propunerea lui Adrian Jicu de a vorbi eu despre cartea domniei sale, ”Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă”, negăsind nici un motiv temeinic în mine de a face asta, aceeași propunere m-a onorat peste măsură. Uau, nu doar că mi s-a propus să vorbesc despre o lucrare, dar ea este și una născută din mîna unui critic. Despre care, critici, nu pot să nu mă amuz de idee, în urmă cu câteva zile, la un eveniment la care am avut privilegiul să particip, The Power of Storytelling organizat de Decât o Revistă, unul dintre speakerii care m-au inspirat în mod real, Chris Jones, a spus ”dă-i naibii, dintre toți condeierii, criticii sunt cei mai fricoși, de aceea aleg să scrie despre alții!”.

10506750_10206000713323291_2607277026224548462_o

Trecând peste asta, haotic, ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la volumul lui Adrian Jicu a fost tocmai faptul că gândurile sale despre autori și scriitura lor – nu toate sunt opere! – nu mi-au dat nici pe departe senzația că sunt ale unui critic literar în accepțiunea clasică. Am citit ”Caruselul cu hamsteri” în scurte pauze de cafea și exact acesta a fost sentimentul: că am stat, de fapt, de vorbă cu autorul la o cafea. De altfel, autorul însuși recunoaște de la bun început că ceea ce urmează a i se dezvălui cititorului este de fapt autodezvăluirea acestuia. ”Sunt, după cum se va vedea, și cronici pozitive și cronici negative – spune Jicu – caci ele ma definesc în egală măsură. Este și motivul pentru care Caruselul nu e o simplă colecție, în diacronice, a unor scriitori și opere semnificative, ci o selecție de comentarii despre cărțile pe care le-am citit. Din acest motiv, volumul poate fi văzut ca o oglindă (parțială) a ceea sunt eu: cu gusturile, cu preocupările, cu prejudecățile și umorile mele”. Da, asta este cartea lui Jicu. O oglindă, chiar dacă una parțială, a sa. Una în care, privindu-mă, m-am regăsit pe alocuri și eu, cu bucurie.

10456164_1002895903060199_3511516743587646015_n

De la bun început nu mi s-a dezvăluit imaginea unui critic în accepțiunea clasică, după cum spuneam. Nici pe departe. Ci, aceea a unui iubitor de carte, a unui iubitor de oameni și fin observator, dincolo de operele acestora, al lor. Majoritatea cronicilor lui Jicu – apărute în Atreneu cu precădere – încep printr-o descriere a autorului, devenit personaj astfel, despre care urmează să vorbească. O descriere fizică chiar, o descriere a ceea ce-l definește pe autor ca om, înainte de a fi scriitor. Jicu nu face distincție, așadar, neapărat, între om și scriitor, de aici, subiectivismul – poate considerat de unii exagerat – în expunerea părerilor despre doar scriitura omului…

N-am putut, de asemenea, să nu remarc, citind tot mai pe nerăsuflate cronicile lui Adrian Jicu, că, fără a nedreptăți pe careva, el face dreptate unor autori dați deoparte de tabieturile lumii băcăuane scriitoricești. Cercul poeților băcăuani a fost, astfel, închis pe nedrept – crede Jicu și sunt total de acord cu domnia sa – unor autori extraordinari. Dacă ar fi să exemplific acum, mă gândesc la cel puțin doi autori: Ion Tudor Iovian și Adrian Crețu.

N-am putut, de asemenea, să nu remarc ironia – una fină – a criticului Adrian Jicu la adresa unor autori (băcăuani cu precădere) care, nelipsiți de originalitate (Jicu, repet, nu nedreptățește pe nimeni), și-au autoproclamat, exagerat, statutul de poet. Sunt de acord. Versificarea e una, poezia e alta.

În fine, n-am putut să nu remarc la Jicu, o oarecare stare de frustrare născută tocmai din ceea ce iubește el să facă mai mult: să citească. Că de, nu orice vers e poezie și nu orice caligraf e și poet. Și e frustrant, da, să fii nevoit (pentru că asta ți-e meseria) să accepți să citești și să recitești versuri scrise de caligrafi și să mai și scrii despre ele…

De aceea, în orașul ăsta în care (și) Jicu zice că aproape nu se întâmplă nimic, această neîntâmplare eu o pun (și) pe seama repetatelor manifestări așa-zis culturale, asumate de așa-ziși oameni de cultură, un cerc în care se învârt aceleași chipuri, aceleași glume, aceleași ironii la adresa tinerei generații. Toate sunt departe, departe tare, de poezie.

Caruselul cu hamsteri – Decupaje din literatura postdecembristă” – urât și neatrăgător sună acel ”Decupaje din….”! – mi s-a părut, dincolo de a fi o carte de critică, una de portrete. Și mi-a plăcut tocmai de asta. Și mi- a plăcut pentru că m-a determinat să pun mâna pe scrierile unor autori, la fel cum mi-a confirmat că nu e cazul să insist cu alții…

1899743_10206000715803353_235786382941260951_o

Lansarea ”Caruselului…” a avut loc sâmbătă, 1 noiembrie, în clubul The Stage din Bacău, o lansare atipică (în cadrul proiectului Pasajul CFR este al tuturor, al Asociației Mutatis Mutandis din Bacău), de la mișto până la extraordinară, la care au contribuit Eliza Noemi Judeu, Marius Manta, Dragoș Burlacu, Alina Chiriac, Ionuț Popa, Alina Căprioară și eu. Nu mai am acum cuvinte de spus ce și cum, le-am spus acolo, în ”pasaj”.

A scris frumos, despre, Gheorghe Bălțătescu, în Deșteptarea. 🙂

FOTO: Constantin BROSU și Bogdan ICHIM

The Power of Storytelling sau despre trezirea bunului simț scriitoricesc

Am avut fericirea, reala fericire de a reuși, în acest an, să particip la a 14-a ediție a conferinței internationale ”The Power of Storytelling”, eveniment organizat cu bună înverșunare de Decât o Revistă. Din nefericire, n-am spus prezent (sper să nu se mai întâmple!) decât întâlnirii de vineri, 17 octombrie, un prezent însă din care am făcut parte cu toate simțurile acasă. Iar când zic asta, știu bine ce zic! Și cred că și ceilalți participanți știu.

From power of storytelling

N-am interacționat, n-am ”socializat”, am preferat să fiu, de data asta, observator. Să ascult, adică, să ASCULT, așa cum Jacqui Banaszynski (ne)mi-a spus. Să fiu cu toate simțurile și simțirile acolo. Să înțeleg ceea ce știam deja, că suntem stări, iar pentru a înțelege o stare trebuie să conștientizezi că ești una. Prelegerea lui Jacqui, ”The Gift of Listening: How To Hear True Stories” a fost revelatorie. Pentru mine cel puțin, a fost, de departe, cea mai. Ascultă, atinge, privește, gustă, miroase, fii emoție și vei putea transmite o poveste, indierent dacă ești jurnalist, scriitor sau altceva. ”Stories, told with compassion and care, are one of the ways human beings can know ourselves and each other. They teach us where we came from and give us a sense of possibility about where we are going. They have the ability to transport us intro another s experience, to reveal a new perspective, to offer a sens of possibility. At their most basic, they archive our existence. At their most sublime, they reflect our humanity”.

From power of storytelling

O prelegere interesantă a susținut, după Jacqui, Leigh Hafrey, care ne-a purtat – i-a purtat, pentru a fi cinstită, pe cei interesați de tot ce mișcă în domeniul afacerilor – într-o călătorie în lumea poveștilor ”business”. Tema, deși de actualitate, nu m-a acaparat, prelegerea în sine mi s-a părut puțin prea didactică (am înțeles, totuși, de ce), am reținut însă mesajul conținut de o vorbă spusă de Chimamanda Ngozi Adichie (scriitoare nigeriană, autoare a volumelor Purple Hibiscus și Half of a Yellow Sun – Wikipedia), citată de Hafrey, ”When we realize that there is never a single story about any place, we regain a kind of paradise”.

From power of storytelling

Toată admirația mea s-a îndreptat, apoi, spre Kelly Benham, cel de-al treilea speaker al zilei de vineri, 17 octombrie, profesor la Universitatea din Indiana, câștigătoare, în 2013, a premiului Pulitzer pentru povestea ei, ca mamă. O poveste emoționantă, despre supraviețuirea unui copil născut prematur și pentru care șansele la viață sau o dezvoltare normală au fost minimizate de cadrele medicale. O poveste despre care Kelly spune că a reînvățat-o să scrie despre oameni, despre viață. ”I thought I knew how to tell a story until I tried to tell my own”… O poveste cu râsete, lacrimi, emoție. Ca toate poveștile spuse cu râsete, lacrimi și emoție.

From power of storytelling

Jonah Sachs, Amy O’Leary și Wendell Steavenson ne-au oferit, la rândul lor, motive temeinice de a fi numai ochi și urechi, (re)amintindu-ne că poveștile se spun bine odată ce ai înțeles că ele încep înainte de a ”deschide gura”, indiferent de epoca (digitală, acum) în care se află naratorul, că o poveste se transmite prin imagine, prin sunet, prin text, fie el și unul scurt – via rețele de socializare, e-mail etc. etc., că, a apreciat Wendell, ”one is information, one is communication”.

From power of storytelling

Tot vineri, la The Power of Storytelling – Decât o Revistă, am ascultat și povestea lui John Smith, spusă de Lisa Pollak. Un singur nume, șapte persoane diferite. Mi-am amintit de dealu’ Moisoaia dintr-un sătuc dintr-o comună din județul Bacău unde cei câțiva locuitori rămași poarta același nume. Moisei. Unul dintre cele mai dragi materiale la care am lucrat de-a lungul timpului.

From power of storytelling
From power of storytelling

Ziua a fost încheiată, la fel de fascinant precum deschiderea lui Jacqui, de Chris Jones. Nici nu știu cum aș putea să rezum cele câteva zeci de minute în care am ținut-o, împreună cu el, într-o emoție continuă, reală, cu treceri bruște de la râs la plâns și iarăși râs și… APLAUZE. Chris Jones a fost, cred, alături de Jacqui definiția sincerității. A ceea ce suntem, revin, adică stări. Iar nevoia de a scrie, oriunde, oricând îți vine, cum îți vine, depășindu-ți teama că n-ai avea nimic de spus, este una dintre ele… Parafrazându-l pe Chris Jones, ”dă-i naibii de critici (ei sunt cei mai fricoși), dă-le un șut în fund, așează-te naibii în scaunul ăla și SCRIE!”

From power of storytelling

Multumesc, Fundatia Comunitară Bacău! 🙂

Niste ganduri

Un psiholog american spunea, in cele doua carti pe care recent le-am citit, ca suntem noi, oamenii, rezervoare de iubire care pentru buna functionare trebuie mereu umplute. Cred cu tarie, ca suntem 100% iubire. Apoi suntem, cum spun alti psihologi, 90% educatie. Sau, daca vreti, ecuatia mea este: 10% gena plus 90% educatie = 100% iubire.

In orice adult “iresponsabil” sau greu de inteles s-ar afla, de fapt, un copil al carui rezervor cu iubire a fost gol sau umplut in mod necorespunzator cu ceea ce parintii au crezut ca e iubirea fata de el. Iubirea e esenta noastra, dar se si invata si este o lectie grozava, parol, de invatat!

Ingenunchind la propriu si la figurat, adica fizic si mental, in fata fetitei mele si a altor copii de varste prescolare, reusesc tot mai mult sa vad lumea de la inaltimea lor. Este o lume fascinanta pe care ei mi-o descopera, similara cu a noastra, a adultilor, marcata adica de aceleasi trairi, de la iubire la furie, dar mai sincera.

Incercand sa descopar ce inseamna iubirea pentru fetita mea, descopar, de fapt, ca ea se manifesta neconditionat dar, in acelasi timp, determinat. Fac tot posibilul sa o iubesc ”pe limba ei” si da, descopar ca ea-mi raspunde prin iubire… pe limba mea.

Invitație la ”Biblidiotecă”

În câteva cuvinte doar despre: ”Biblidioteca” de Mihail Vakulovski sau despre cum mi-a crescut respectul față de femeile de serviciu angajate într-o institutie de stat. De stat. Pentru că (din) restul scriiturii (l-)am trăit și eu… Dar să nu supărăm cumva, pe careva, în instituțiile de stat sunt, de bună seamă, și salariați care merită tot respectul și aprecierea că reușesc să rămână, până la capăt/pensie, loiali meseriei, ignorând sau găsindu-și acea capacitate extraordinară de a se adapta cumva sistemului. Eu n-am reușit să mă adaptez. Nici autorul, se pare! 😀

From Diverse

Îl recomand pe Mihail Vakulovski, îi recomand ”Biblidioteca” – savuros text, nu-ți pierzi timpul cu el pentru că nu-ți ia mai mult de o zi să-l parcurgi, e nevoia aceea dată de o carte bună, de a nu o lăsa din ochi până nu o termini! – la fel cum recomand și editura. Casa de Pariuri Literare.

From Diverse

Nota Bene: Volumele Casei de Pariuri Literare nu se găsesc în librăriile din Bacău. Dar ne putem uni forțele pentru a face periodic comenzi mai mari (recomand cu căldura titlurile editurii, nu mai vorbesc de prețuri care sunt caraghios de mici). Dacă vreti și voi, anunțați-mă, poate facem comenzi împreună! 🙂