Despre lucrurile care mă marchează într-un anume fel, de bine sau de rău, mi-e greu să scriu, veche meteahnă, mare of al meu. La fel îmi este greu acum să scriu despre ”Călin (povestea modernă)”, spectacolul de 60 de minute (crunte ticăieli de ceas!), mut, în regia lui Horia Suru și interpretarea Elizei Noemi Judeu (Teatrul Municipal ”Bacovia” Bacau) și a cărui (mult așteptată de mine, cel puțin) premieră a avut loc pe 2 martie în Bacău…
M-am abținut de la citirea altor recenzii, am simțit nevoia să scriu in afara altor lecturi, chiar dacă știu deja că pe cât de iubit, pe atât de stupid este considerat acest spectacol. Eu fac parte din categoria celor care il iubesc.
From Diverse |
”Călin…”, i-am spus-o și regizorului după premieră, este un spectacol atât de banal, că șochează. Preț de 60 de minute, am șezut în fața unei mari oglinzi, nu pentru a mă reflecta pe mine, eu, din fericire, NU mă regăsesc în povestea personajului (mut!) interpretat de Eliza, am regăsit însă, cu apăsare, viața a numeroase femei din Romania de acum si cu atat mai mult, din România anilor ’80.
Dincolo de aparențe, ne consumăm disperările și singurătatea între patru pereți, cum numai noi o știm, cu tabieturile noastre – culmea, aceleași tabieturi feminine – până la abandonarea de sine în anumite cazuri, abandonare tradusă prin sinucidere. Disperări legate de iubire, iar aici îmi permit să cred că-i vorba nu neapărat de iubirea închegată/dezlegată într-un cuplu, ci de iubire în general, de nevoia de a fi și rămâne umani, carnali, spirituali, dependenți de o formă sau alta de iubire, tradusă fie și numai prin socializare (oh, de cate ori n-am ridicat receptorul acela de telefon, pentru a-l tranti imediat la loc!). Cam ăsta ar fi, pe scurt, subiectul spectacolului: ce stă, de fapt, de (prea multe) ori, în spatele/sub o rochie/costum elegant(ă) după ce e pus(ă) în umeraș… Singurătate. În cazul spectacolului de față, singurătatea cu sine, dar (provocare pentru regizor!) ce tristă este singurătatea în doi!
Eliza face în ”Călin…” un rol excepțional. Excepțional! Cam atât despre Eliza.
Ceea ce m-a impresionat este munca regizorului. Horia Suru mi s-a dezvăluit prin ”Călin…” dincolo de un excelent regizor, un excelent psiholog. Pe mine asta m-a copleșit. De cât de bun cunoscător de suflete este Horia Suru. Atenția acordată detaliului, celui mai mic detaliu, care definește rutina, fara masca, mi s-a părut excepțională. ”What the fuck!” mi-am repetat pe parcursul celor 60 de minute de ticăieli ale ceasului, de une pana mea știe ăsta că exact asta se întâmplă, în dureros de multe cazuri, între cei patru pereți ai unei femei? Pereți și camere de inimă…
Las deoparte “Love Story”, o las deoparte si pe Mihaela Runceanu, îl las deoparte și pe Călin (știu, par superficială!), fiul actritei cu participarea lui extraordinara, las deoparte ticaitul ceasului si decorul.
N-aveti decat sa mergeti la Teatru sa vedeti de ce!
Mai spun doar atat: ”Călin…” are un subiect atât de banal că numai un bun psiholog ar fi putut să-l regizeze și să facă din el un spectacol… Cât curaj! Psihologii, din câte știu, nu au voie să dezvăluie tainele celor consiliați, nu-i așa?
N. B. Au mai scris despre spectacol Violeta Savu, Ionut Avram, Carmen Mihalache
Pingback: river's atelier » Blog Archive » Doișpe ori patru, hai la Teatru!