All posts by river

Au fost odata niste Crisalide

A fost odata o Doamna… atat de frumoasa in caracterul si in chipul ei ca nu aveai cum sa nu te indragostesti de ea din prima clipa. Doamna a nascut un Cenaclu. In Cenaclu s-a format un pumn de Crisalide, iar din Crisalide s-au nascut fluturi cu aripi de profesori, jurnalisti, actori, sociologi si tot asa…
Inainte insa de-a prinde aripi de zbor, Crisalidele au invatzat sa vada lumea-n poezie. Doamna avea mereu grija de asta.

La Cenaclu la Doamna gaseai raspunsuri la orice intrebare. La Cenaclu la Doamna aveai voie sa razi, sa plangi, sa te revoltzi. Dar mai ales, aveai voie sa te scrii pe tine insutzi, descoperindu-l pe Nichita, pe Sorescu sau pe Grigore Vieru. Jucandu-te cu Arpagic, motanul unei Ana Blandiana, razand in hohote de un Pinocchio-ndragostit sau alergand printre propriile-ti Trecande anotimpuri...

Crisalidele sunt fluturi mari acum. Cu nume scrise pe cate o diploma, pe marginea unui articol de ziar sau sub un titlu de poezie publicata candva in vreo revista de cultura…

Doamna a iesit la pensie… Tanara, frumoasa, asa cum o stiu inca de cand aveam vreo 10-11 ani…

Ieri am fost la Cenaclu. Stiam ca Doamna nu mai e acolo… Dar nu stiam ca nici Cenaclul nu mai este!

Mi-am ridicat aripile grele in bataia timpului si-am inceput sa plang, sa rad, sa ma revolt, dar mai ales sa ma scriu pe mine insami. Fluture zburat din Crisalidele de-acum aproape 20 de ani ale unei Doamne atat de frumoasa in chipul si in caracterul ei…

Draga mea Doamna la per tu, va multumesc!

__________________

Dupa o luna…

Ce multe poti invatza intr-o luna! Cati oameni frumosi cunosti, cate voci auzi, cu cate contacte pe messenger te alegi… Doar dupa o luna. Si cate certuri, si cate mici rautatzi, si cate frustrari si cata oboseala, dar ce multe satisfactii!! Doar dupa o luna…

Cam asta mi s-a intamplat mie dupa o luna de lucru la radio. Care astazi, implineste o luna de emisie… 🙂

pentru ce mai asteptam zapada?…

Nu, zapada nu poate spala nici sangele unor nefericiti, nici urmele afiselor electorale, nici plictisul autumnal si nici bordurile, strazile si blocurile imputite. In care culmea, blocuri, locuim chiar noi, pe care, culmea, strazi pasim chiar noi, peste care  culmea, borduri trecem chiar noi… Intrebandu-ne (retoric?) daca propria noastra constiinta va putea fi spalata vreodata.

Care constiinta? Si/sau spalata de ce?

 

Prefer, in caderea primei zapezi in special, sa-mi uit constiinta acasa, sa pretind ca petele de sange ale unor nefericiti,  panourile electorale, plictisul autumnal, bordurile, strazile si blocurile care ne descriu atat de bine de fapt nu exista. Si sa-mi ridic ochii si  fruntea spre cer, si nasul, si obrajii,  si gura si barbia, sa-mi las intregul chip invadat si mintea mea si gandurile mele sa le las sa se acopere de nea. Sa-mi provoc astfel senzatii tari, sa cad in desfraul unei lumi care, de data aceasta, mi se contureaza ca fiind una perfecta.

Si-apoi, cand zapada va fi incetat sa cada, sa ma trezesc brusc: de cate ori m-am aplecat oare sa ridic cotorul de mar, coaja de portocala, punga de plastic sau chistocul de tigara aruncat de trecatorul pe langa mine? Si care a intinat zapada mea si lumea mea perfecta?… De cate ori m-am aplecat sa-mi spal noroiul lasat de pasii mei pe vreun trotuar sau pe cate o bordura? De cate ori mi-a pasat ca zidurile blocului meu sunt imputite si cad?…

Nu de prea multe ori. Pentru ca – imi vin in minte versurile unui cantec, aparent fara legatura cu zapada mea si cu lumea mea  – “mi-e rusine mai mult decat dor”…

Si-atunci ma-ntreb: care constiinta? Si /sau spalata de ce?…

 

Zapada nu poate sa spele. Eventual, poate sa acopere. Dar si asta, efemer.